Dec 19, 2010

Ladies With Nice Voices

Sunday, December 19, 2010 Posted by The Mood Reader , , 3 comments
Music
Am avut multe de procesat în ultimele zile aşa că mintea mi-a fost loc de maraton pentru gânduri. Adăugând la asta trei nopţi nedormite, se poate deduce cu uşurinţă că nu m-am scăldat în apele cele mai bune. Greu reuşesc să găsesc drumul către partea plină a paharului, aşa că am pornit în căutare de insipiraţie. Şi ce inspiraţie mai bună decât muzica?

Frunzărind Reader-ul am dat peste două artiste, Hindi Zahra şi Ane Brun, a căror muzică are efect 100% balsamic. Numai bine am avut weekend-ul la dispoziţie să mă hrănesc cu armonia melodiilor lor.

Transportul în Comun

Sunday, December 19, 2010 Posted by The Mood Reader 5 comments
Ratuc ClujUnul dintre lucrurile care mă fac să mă îngrozesc la gândul de a ieşi din casa e transportul în comun. N-am nimic împotriva acestui mijloc de deplasare ca principiu, ba chiar mă relaxa naveta zilnică de la locuinţă la facultate, pe vremea pe când locuiam într-o altă zonă a oraşului. Însă linia respectivă nu era atât de circulată, aproape mereu aveam loc, iar dacă nu, măcar nu mă calca nimeni pe picioare şi nu mă facea sandwich.

Aceea a fost o excepţie fericită, în rest e jale. Cetăţenii se înghesuie până la refuz, te calcă într-o veselie, îţi dau coate şi-ţi aruncă priviri răutăcioase ca şi cum tu ai fi de vină pentru îmbulzeală. Să nu mai vorbesc de miros pe timpul verii. Iar când vrei să cobori de-abia dacă poţi. Nici nu ai trecut bine de prima treaptă că cei de afară dau buzna, în special băbuţele. Ăsta iar e un aspect care nu încetează să mă surprindă. Numărul foarte mare pensionari la tot felul de ore imposibile, când ai de mers la facultate, ori la serviciu, sau chiar mai rău, când te întorci. Eşti obosit şi ai avea nevoie de puţină linişte. Dar nu, nu ai loc de veteranii care sunt ieşiţi la plimbare.

Chiar adineauri am ieşit de la muncă şi am urcat în una din cele două variante pe care le aveam ca să ajung acasă, şi anume cea pe care aveam abonament. Toate bune şi frumoase, număr rezonabil de pasageri, doar că pe parcursul drumului s-au urcat oameni într-o prostie. Şi pe o porţiune de drum pe care aveau cel puţin 5-6 opțiuni în materie de linii, care circulau din 5 în 5 minute, spre deosebire de cel în care eram, care circulă odată la 20 de minute. Urcau pentru una sau două staţii şi cei care porniseră deodată cu mine eram făcuţi una cu geamurile. Nu era loc să arunci un ac. Se îngrămădeau efectiv ca animalele când tot ce ar fi trebuit să facă era aştepte câteva minunte până ar fi apărut un bus mai gol, lucru pe care îl fac eu când mă găsesc în situaţia asta. De ce pana mea nu pot să aibă un minim de spirit civic? Ce aberantă e întrebarea asta.  Doar de ce le-ar păsa lor de alţii? Ei se grăbesc undeva. E sfârşitul lumii dacă nu fac pe cineva clătită ca să ajungă ei unde vor.

Eu n-am mai suportat situaţia, m-am dat jos şi am aşteptat un alt autobus. Nu e prima dată. E o situaţie perpetuă.

Oricât aş încerca, nu pot să înţeleg nebunia şi lipsa de bun simţ elementar al majorităţii oamenilor care apelează la transportul în comun. Dacă ar fi să aleg câteva aspecte pe care le detest la Cluj, acesta ar fi unul dintre ele. Nu ştiu cum e în alte oraşe, dar aici e groaznic.

Dec 17, 2010

Daily Crap

Friday, December 17, 2010 Posted by The Mood Reader , 4 comments
BureaucracyPână la urmă m-au luat. Făcând abstracţie  de faptul că am început trainingul la două zile după ce m-au anunţat şi că prima zi mi-am petrecut-o scăldată în migrenă, încercând totuşi să fiu foarte atentă şi să prind cât mai multe, sunt încă destul de entuziasmată. Primul meu job ... am ajuns şi aici.

Migrena am avut-o pentru că nu m-am odihnit aproape deloc în noaptea de dinainte. Se pare că vor mai fi destule nopţi de genul ăsta din moment ce, în loc să dorm, acum, la 4 noaptea, scriu pe blog. Mi-am zis că o să iau totul pas cu pas şi n-o să las panica să mă roadă, dar se pare că subconştientul ăsta al meu nu e de acord. În capul meu e momentan festival de circ şi tropăie elefanţii într-o veselie. Fac atâta gălăgie că nu pot închide un ochi.

După ce am primit vestea, am alergat într-o veselie după acte. În mare, treabă destul de lesnicioasă, până să ajung la Poliţie să-mi scot cazierul. Ajunsă acolo la 8.00 dimineaţa, am aşteptat, în frig, vreo 15 minute să binevoiască tanţile să deschidă, deşi programul era de la 8.00, ca mai apoi să aflu că dacă n-am flotant, nema cazier, pentru că nu-s din Cluj. În timpul ăsta sora-mea avea programare de la 8 la medicul de familie, care nu mai apărea. Când a întrebat secretara când o să apară doamna doctor i s-a spus "Uneori vine la 8, uneori la 9". Ca să vezi ce înseamnă punctualitatea la noi.

Să revenim la oile noastre. Încurcatele iţele cazierului ăstuia. Am apelat la ajutorul alor mei, dar cred că degeaba. Nici nu ştiu de ce mă mai obosesc. Doar nu e prima oară când am nevoie să-mi fie alături, iar ei îmi aplică o lovitură sub centură. Şi-au plasat sarcina de la unul la altul spunându-mi că o să meargă dacă o să aibă timp, dar mai mult ca sigur că n-o să rezolve nimic. Drăguţ.

Între timp eu tot născocesc strategii ca să pun mâna la timp pe documentul ăsta buclucaş. Şi cum să reuşesc să rămân calmă. Îmi vine greu, pentru că jobul ăsta e o şansă majoră pentru mine şi chiar nu vreau s-o dau în bară.

Acum că mi-am mai descărcat puţin sufletul, să vedem de reuşesc să adorm.

Dec 12, 2010

Magic Wands and Ice Truck Killers

Dexter TV seriesBucuroasă-s că, în sfârşit, a nins şi s-a însufleţit vremea şi dispoziţia mea. Paleta de griuri, ploile şi noroaiele din ultimile 3 săptămâni m-au stors de energie şi m-au făcut să mă cufund în de-ale virtualului.

Cel mai mult mi-am făcut veacul pe Vplay, urmărind obsesiv The Big Bang Theory, pe care l-am terminat azi (sad), Criminal Minds, Dexter şi The Walking Dead. Pe lângă ele mai văd, din când în când, şi noi episoade din alte câteva seriale pe care le-am început mai demult, printre care şi favoritul meu, Being Erica. Când am simţit nevoia să fac o pauză de la seriale, am luat la puricat lista de filme.

Nov 27, 2010

Partea Plină a Paharului

Saturday, November 27, 2010 Posted by The Mood Reader , 5 comments
Până la urmă domnişoara "masterandă" m-a lăsat cu materialele pregătite pe masă, n-a mai dat nici un semn de viaţă, n-a avut nici măcar bunul simţ să răspundă la e-mailul în care o rugam să reconfirme sau să infirme întâlnirea pe care chiar ea a stabilit-o. Am rămas puţin dezamăgită pentru că am muncit mult la testele pe care i le pregătisem şi la prima lecţie. Dar nu-i capăt de ţară, o să fie de folos altcuiva.

Oricum, am avut parte şi de un mic succes. Ieri, am ţinut prima şedinţă de meditaţie unor copii foarte simpatici, cu care care mi-a făcut plăcere să lucrez. Fetiţa este în clasa a 4-a, iar frăţiorul ei în clasa a 2-a, dar amândoi au început engleza din grădi. La sfârşit, Nora, aşa o cheamă pe fetiţă, mi-a zis că până atunci nu-i prea plăcuse engleza, dar cum mine a fost chiar distractivă şi că abia aşteaptă următoarele ore. Ce aş putea cere mai mult?

Pentru prima dată, într-o groază de vreme, sunt chiar foarte entuziasmată în legătură cu ceva.

Nov 24, 2010

Space (tasta) şi SF

Wednesday, November 24, 2010 Posted by The Mood Reader 7 comments
        Azi, la un moment dat, citeam o postare de blog a cărei acţiune era aşa captivantă încât, atunci când mi-a sunat telefonul, am apăsat pe space, în chip de pauză. Hmm ... cred că fac abuz de calculator.

        Și fără absolut nicio legătură, am reuşit să-mi cumpăr, în sfârşit, 2001: O odisee spaţială, cu Adevărul. Ieeei! Mă bătea gândul să o cumpăr de la Nemira, dar aşa e mai avantajos. Acum nu mă pot decide dacă să trec direct la ea, sau să termin cartea pe care o începusem.

Nov 22, 2010

Început de Săptămână

Monday, November 22, 2010 Posted by The Mood Reader , , 10 comments
Cum nu se arată un job și pentru mine, mi-am scos de la naftalină "talentele" pedagogicești și am dat anunț în mica publicitate cum că dau meditații la engleză. Competiția e mai acerbă decât am crezut. Sunt foarte multe oferte de aceste gen. Printre ele am găsit chiar cele ale câtorva colege de facultate. Ce poate face un student la Litere pe timp de criză? Să dea meditaţii, firește. Primele răspunsuri au întârziat să apară. Dar nu mi-am pierdut speranța și am repostat anunțul.

Azi a licărit luminița de la capătul tunelului. O domnişoară masterandă m-a rugat să o ajut să se pună la punct cu gramatica. Sper să se finalizeze tranzacţia. Şi nu doar din pricina sporului financiar, care, fie vorba între noi, e frecţie la picior de lemn dacă nu o să mai găsesc alţi oameni dornici să-mi încredinţeze problemele lor cu această limbă minunată.

Celălalt beneficiu ar fi cel de ordin terapeutic. M-ar ajuta să-mi mai potolesc frica de contact cu oameni pe care nu îi cunosc. Când eram copilandră, asta ar fi putut intra la timiditate. Cu timpul s-a transformat într-un alt fel de disconfort. Nu ştiu cum aş putea să-l numesc. Oricum, e extrem de neplăcut pentru mine să fiu nevoită să interacţionez cu necunoscuţi, în special necunoscuţi mai în vârstă decât mine. De mică am avut ororare să vorbesc cu vânzătoarele de la magazinul din colţ, cu secretarele de la şcoală, cu profesori, cu medici, cu stomatologi, cu doamnele de la poştă, cu doamnele de la bancă, sau casierele de orice fel etc. Odată cu trecerea timpului m-am mai obişnuit cât de cât cu categoriile acestea de oameni. Dar au urmat altele. Categoria autorilor anunţurilor de chirii şi de joburi. Apoi cea a persoanelor care răspund la anunţuri de meditaţii. Aproape că aş plăti pe cineva să vorbească cu ei la telefon, să le răspundă la e-mailuri, să trimită scrisori de intenţie sau să se ducă la interviuri.

Şi, în ultima vreme, mai mult a niciodată, am început să displac prezenţa, sau interacţiunea cu aproape oricine care nu mi-e extrem de apropiat. Aşa că trebuie să iau măsuri. Dacă nu vreau să ajung într-o bună zi ca Melvin Udall din As Good As It Gets.

Nov 7, 2010

The Social Network

Sunday, November 07, 2010 Posted by The Mood Reader , , 1 comment
E unul dintre filmele pe care am hotărât că o să să le văd cu mult timp înainte să apară. Mi-a plăcut. Îl recomand.  A fost fericită şi distribuţia şi storytelling-ul. Dar nu vreau să vorbesc neapărat despre peliculă. Ci despre unele idei încolţite în mintea mea în urma vizionării.

Filmul dă un exemplu bun de cât e încurcate sunt iţele naşterii unei idei de miliarde de dolari. Din câteva recenzii am spicuit o oarecare revoltă referitoare la procesele intentate lui Zuckerberg. "Păi cum, a fost ideea lui, de ce să aibă şi alţii recunoaştere?"

The Social NetworkProblema nu se poate pune atât de simplu. Din moment ce s-a ajuns la desfăşurarea unor procese şi la despăgubirea celor ce au depus plângere, e evident că a mai ajuns cineva la concluzia asta. Situaţia cu "furtul" ideii nu e foarte clară. E foarte greu să stabileşti ce merite au nişte oameni care ţi-au prezentat o idee de-a lor care a fost ultima piesă a puzzle-lului pentru tine şi pe care ai dezvoltat-o atât de mult încât s-a transformat într-un concept ce înglobează prea puţin din ideea originală. Deşi tind să cred că fraţii Winklevoss au fost destul de absurzi în ceea ce priveşte afirmaţia că le-a furat ideea.

Dar cu privire la confruntarea dintre el şi Severin am o opinie mult mai bine conturată. Dacă într-adevăr aşa s-au întâmplat lucurile, fără sprijinul lui Severin ideea lui nu ar fi părăsit camera sa de cămin. Prietenul lui cel mai bun i-a oferit sprijin moral, financiar şi i-a oferit primele contactele, cele din agenda unui club exclusivist, ceea ce a crescut şansele succesului său. Nu e suficient să ai o idee bună, trebuie să şi creadă cineva în ea şi să investească în ea. Poate Severin nu a avut ideea câştigătoare în ceea ce priveşte expansiunea site-ului, dar ajutorul lui a fost crucial la momentul potrivit. Şi nu merita să fie înlăturat ca şi  cum rolul lui ar fi fost neglijabil.

Nu putem şti sigur dacă filmul este caracterizat de acurateţe. În caz că ar fi, atunci nu cred că e cazul să-l preaslăvim pe Zuckerberg atât de mult. Da, a avut o idee genială, a muncit foarte mult, dar în acelaşi timp a făcut ceva scurtături nedemne către succesul său. A fost viclean şi laş în câteva ocazii. Un om de succes cu adevărat îşi înfruntă oponenţii şi îi răsplăteşte pe cei ce îi sunt alături. Se îndreaptă uşor, dar sigur spre ţintă, fără atâtea compromisuri. Probabil fraţii Winklevoss nu aveau nici un drept asupra Facebook, dar dacă el le-ar fi spus că nu le face site-ul, l-ar fi scutit de un proces. Iar dacă ar fi lansat şi ei un site şi cele două ar fi fost în competiţie atunci cel mai bun ar fi câştigat, nu?

"You don't get to 500 million friends without making a few enemies." Mai degrabă "You don't take shortcuts to success and screw people over without some retaliation".

Nov 2, 2010

Mustrări

Tuesday, November 02, 2010 Posted by The Mood Reader 26 comments
Blogosfera asta-i tare vastă şi se îmbogăţeşte pe zi ce trece cu noi şi noi membri.

Văd că foarte mulţi dintre ei sunt certaţi cu aspecte elementare ale limbii române. Peste tot greşeli gen "şti tu?", "mi-e nu îmi spui tu", "şti cum e", "fetiţ-o", "accentuiez" ş.a.m.d. E drept că unii fac greşeli din grabă, dar mai rar, însă, îţi dai seama că omul era pus pe fugă. Cât despre ororile erorile care nu au scuza asta, cele făcute chiar din neştiinţă, cel puţin pentru mine, sunt ca "mângâierea" tablei cu creta. Pentru că astfel de automatisme se deprind încă din generală. Şi nu e chirurgie pe creier, până la urmă. Când dau peste aşa ceva simt nu mai pot să am încredere în opinia acelui om, mă face să mă îndoiesc de relevanţa părerii sale, din moment ce până la vârsta aceea are respectivele carenţe.

Oamenii aceştia aproape sigur o să fie atenţionaţi de cineva care ştie care e treaba cu cratima şi cu "i"-urile. Şi nu reacţionează plăcut când se întâmplă asta. Se apăra şi ei cu ce "argumente" pot, ba încep să remarce greșelile celui ce îi ceartă, ba încep să înjure. Chiar azi am văzut un exemplu de genul. O domniţă îl apostrofa pe un X-ulescu pentru că avea destul de multe greşeli de tipul exemplelor de mai sus şi i-a sugerat să mai dea pe la şcoală. Stimabilul a reacţionat prompt cu jigniri la adresa ei, zicând că e o superficială care nu poate să treacă de aspectele nesemnificative şi de simplitatea cuvintelor, ca să poată aprecia esenţa ideilor şi experienţa din spatele lor (am reformulat eu, exprimarea lui era "uşor" diferită).

Oct 29, 2010

Din Categoria "Existenţiale"

Friday, October 29, 2010 Posted by The Mood Reader 2 comments
O să vorbesc acum despre ceva foarte delicat, un subiect pe care de multe ori prefer să nu-l ating pentru a nu da naştere la polemici, dar în clipa asta simt nevoia să o fac pentru că am citit ceva de dimineaţă ce m-a pus pe gânduri.

Evoluţia mea spirituală e una foarte interesantă. Mama spune că pe la 3 ani reproduceam pe de rost pasaje întregi din Biblia pentru Copii, pentru că asta era cartea de poveşti pe care mi-o citea în fiecare seară bunicul. Copilăria mi-am petrecut-o la bunici, pe care îi însoţeam duminicile la Adunare. Aşa numesc protestanţii locaşul lor de cult. Bunicii mei au fost botezaţi ortodocşi, dar, către bătrâneţe, bunicul meu s-a converit iar bunica l-a urmat.

Părinţii mei, n-au fost, în schimb, deloc religioşi, doar se conformau la vizita de rigoare de sărbători, la care eu aş fi renunţat fericită. Fiind învăţată cu bunicii, ritualurile ortodocseşti mi se păreau ostile. Aşa că niciodată nu am fost foarte interesată de religia în care am fost botezată. Dar mereu am fost pasionată de ceea ce înseamnă spiritualitate. Când eram mai mică susţineam interesul acesta prin rugăciuni, conversaţii cu Doamne-Doamne, mersul la biserică şi, în general, respectând ceea ce era literă de lege pentru "buni creştini". N-am aparţinut, cu adevărat, nici unei biserici. Pentru că la mine era un amalgam de practici atât de la otortodocşi cât şi de la baptişti. Îmi făceam cruce, dar nu suportam ideea de spovedanii, pupat de icoane sau mâini de preoţi şi lălăieli liturgice. La baptişti, pe de altă parte, refuzam să mă conformez, de asemenea. Mergeam în blugi, nu cântam în cor şi nu voiam să mă rog în biserică cu voce tare. Să zicem că am luat ce-i mai bun din amândouă, în special ideea iubirii de semeni.

În adolescenţă, mă obseda ideea de a mă comporta impecabil din punctul de vedere al dogmei. Eram, să zicem, destul de ancorată în a-l băga pe Isus în toate oalele, pentru că, nu-i aşa, el vedea tot ce fac. Deşi,  încă de când eram la grădiniţă am avut nedumeriri legate de Geneză şi, pe urmă, când am mai crescut, legate multe alte "chichiţe" legate de creştinism, Biblie, sau religie, în general, mă conformam la dictonul "crede şi nu cerceta". Pe de o parte atitudinea asta mi-a făcut bine, pentru că îmi dădea speranţa de care aveam nevoie în confuzia şi depresiile cauzate de relaţia defectuoasă cu părinţii. Pe de altă parte, aproape mi-a fost fatală, la un moment dat.

Începând cu anul doi de liceu, s-au întâmplat foarte multe, care s-au adunat ca nişte piese de puzzle ce au dus la părerile pe care le am astăzi, azi fiind un om mai senin şi mai împlinit decât am fost vreodată. Pe când am început să raționez şi să fiu însetată de informație, am început să am îndoieli, să-mi pun întrebări, la care nu găseam nici un răspuns satisfăcător. Până prin primul an de facultate încă eram destul de îndoctrinată, deși, deja mă luptam cu ceea credeam că ştiu şi cu faptul că mă îndoiam atât de puternic.

Oct 27, 2010

"Ooopsi!"

Wednesday, October 27, 2010 Posted by The Mood Reader 5 comments
În descrierea de la profil ziceam despre mine că-s "clumsy". Chiar sunt destul aiurită şi împiedicată. Slavă providenţei, nu am fost privată de "calităţile" astea!

Se întâmplă mai mereu "accidente" în jurul meu. Mai scap un vas, mai sparg un vas, mai rup o chestiuţă, mai pun "bine" o hârtie importantă şi apoi nu-mi amintesc unde am pus-o după care răscolesc toată casa doar s-o găsesc la mine sub nas, mai mă împiedic de diverse, iar vânătăile apar ca ciupercile după ploaie, mai vărs o cană de ceva pe birou, sau pe laptopul colegei, mai mă lovesc cu masa în gură (în timp ce o car pe scări) şi îmi ciobesc dinţii din faţă... şi lista poate continua.

De când m-am mutat aici (de vreo 2 luni, aşa) parcă "întâmplările" s-au înmulţit. Aa, era să uit, când sunt grăbită, sau anxioasă, stângăcia asta a mea se accentuează. Şi cum în ultimul timp am fost cam stresată şi tot pe grabă, rezultatul a fost unul demn de filmat şi pus pe youtube ca să distreze masele.

Chiar în prima seară când m-am mutat, eram în toiul procesului de curățenie şi m-am decis să şterg praful de pe dulap. Cum n-am avut răbdare să-mi iau un scaun mai sănătos din bucătărie, am luat unul amărât ce-mi era la îndemână, care nu era prea stabil. Rezultatul: am luat o trântă de zile mari. Îmi fugise scaunul de sub picioare şi am aterizat în forţă pe spate. Pe lângă faptul că s-a cutremurat tot etajul de bubuitură şi probabil m-au înjurat vecinii pentru deranj, m-am şi lovit destul de tare. Dar mie nici că-mi păsa. Eu eram doar îngrijorată de starea dulapului căruia, săracul, i-am tras ceva picioare, în cădere. Noroc că a venit el să mă ridice de pe jos că eram ca vai de capul meu.

De-atunci am încercat să mă port cât mai frumos, să fiu mai atentă, însă mi-a mai scăpat câte una pe ici, pe colo.

Am pus la păstrare niște hârtii în boceluța vreunui spiriduș. Am mai făcut ceva vânătăi, iar cu mopul nu dau eu pentru că risc să îmburd iar găleata. Dar cele mai dese "accidente" le-am avut în bucătărie. Mai scap un vas, două, când le spăl. Ce să fac? Doar sunt alunecoase afurisitele. Şi mai mereu se aude un "poc", "tup", "bum", "bim" venind de-acolo. Până să se obișnuiască cu toate astea, prietenul meu trimitea prompt din sufragerie câte un "Eşti bine, totul e ok?".

Din reflex, ca reacție la boacănele astea, zâmbesc larg, stânjenit şi mă fac la faţă ca pătlăgica. Şi, bineînțeles, rostesc cuvântul care le însoțește mereu, "oopsi!".

De obicei fac haz de necaz şi mă distrez copios pe seama mea, mai ales că nu-s singura. Cred că motivul pentru care nu-l enervează stângăciile mele e că îl fac să râdă pe săturate.

Dar aseară a lipsit nelipsitul "oopsi!", cel simpatic. Era seară, eram destul de obosită pentru că tastasem toată ziua, până mi-a ieșit pe ochi, și îmi făcusem o cafeluță cu lapte ca să rezist până mai târziu un pic. Probabil citeam ceva foarte interesant că nu m-am uita unde pun cana. În secunda următoare un val de lichid maroniu zaharos se revărsa peste birou, apoi pe podea, perete, perdea. Pe tot biroul nu era decât un amărât de pix şi fix pe el am pus cafeaua. Am avut ceva de curăţat, mai ales că pusesem şi zahăr şi totul din zona afectată avea să devină lipicios. Mi-a fost o ciudă pe mine, mai să-mi dau palme. Noroc cu el care m-a liniştit şi mi-a zis că sunt lucruri şi mai grave. Încheiând, ca de obicei, cu "să fii mai atentă data viitoare".

Oare există leac pentru atâta stângăcie?

Oct 25, 2010

Anxietăți

Monday, October 25, 2010 Posted by The Mood Reader 8 comments
Nicicum nu m-am încumetat să fac ceea ce trebuie, mi-am zis "mai am timp". Când timpul a început să se comprime, am considerat că e momentul să încep. Ăsta e modul "elegant" de-a spune că am lăsat pe ultima sută de metri ceva ce nu-mi place să fac.

Şi cum e normal, socoteala mea nu se potriveşte cu cea din târg. Nu doar aveam o senzaţie neplăcută pentru că trebuia să-mi schimb viteza (care vine însoţită de panică), ci au început să se ţeasă "iţele universului". Mai o prezenţă obligatorie la Târgul de Joburi, mai un telefon, 2, 3, 4, de la prieteni cărora li s-a făcut dor deodată să-mi audă vocea şi să stăm la poveşti, mai o vizită la spital pentru control, un pic de lene de sfârşit de săptămâmă, o vizită neaşteptată şi anunţată în ultima clipă, aşa, ca de dumnică, toate asezonate cu insomnie. Şi pleoapele îmi cer odihnă încontiuu. No biggy. Nooo!

Oct 24, 2010

Găsirea Unui Loc De Muncă: O Sarcină Deloc Ușoară

Sunday, October 24, 2010 Posted by The Mood Reader , 2 comments
Săptămâna asta a poposit Târgul de Joburi şi la Cluj. Eu am mers joi, încărcată de CV-uri, mai mult în silă, pentru că, spre deosebire de acum câteva luni (când m-am dus plină de speranţă), acum eram mai mult decât dezamăgită de tot procesul ăsta al căutării unui job.

Am încercat cam de toate. Am întrebat cunoştinţele, care, am constatat, sunt destul de reticente în a împărtăşi secretele succesului lor. Ca şi cum m-aş duce să le suflu postul. Ia-o mai uşor, mă gândeam, doar te întreb dacă n-au posturi libere acolo unde lucrezi tu, dacă nu poţi să mă recomanzi pentru interviu. Oricum nu mă angajază nimeni dacă nu consideră că sunt potrivită. Asta cu cunoştinţele n-a dat roade. Plus că eu nu mă pot îndura să mă rog foarte tare de cineva.

Apoi, mi-am pus întrebarea dacă n-ar trebui să merg personal şi să-mi las CV-ul pe unde ştiu că se fac angajări. "N-are rost, oricum nu te bagă în seamă dacă nu ai fost recomandată sau dacă nu ai fost chemată", mi s-a spus.

Job HuntingVarianta cu site-urile de joburi iar e una dintre cele mai mari plesneli. De luni de zile aplic zilnic şi nu mă bag decât pe cele pentru care sunt mai mult decât calificată. Până acum am fost chemată la un singur interviu. De vreo lună de zile sunt ca un vultur, verific de 3 ori pe zi să vă ce joburi au apărut. Şi, normal, aplic de cum văd ceva. Uneori nimeresc să fiu şi printre primii 50 sau 100. Ziceam de site-urile astea că-s plesneală pentru că din zecile de joburi pentru care am aplicat până acum, dacă mi s-a vizualizat CV-ul de 5 ori. Anunţurile respective se tot reactualizează, se adună aplicanţii cu miile, dar anunţul e încă valabil. Şi tot nimic. Singurele e-mailuri referitoare la job pe care le-am primit erau spam-uri de la tot felul de "companii" care te plăteau cu comisioane din vânzări sau, în schimbul unei sume de bani, îmi dădeau nu ştiu ce certificat cu care o să cuceresc lumea.

În plus, sunt înscrisă la o mulţime de firme de recrutare, de la care, de asemenea, n-am primit nici un semn.

Mi-am luat ziarul Piaţa şi m-am oripilat după prima pagină de anunţuri (care mi-au părut foarte dubioase). Mi-am zis că mai bine caut altă soluţie pentru că, oricum, firmele serioase nu sunt pe-acolo. Dar va trebui să mai încerc să pescuiesc, totuşi, ceva din ziar.

Mi-am găsit, între timp, ceva pe tehno-redactare, care nu e permanent, aşadar căutarea continuă. Urmează să pun nişte anunţuri cum că dau meditaţii şi fac traduceri pe sume de nimic. Poate, poate.

Oct 20, 2010

Grădina E Plină

Wednesday, October 20, 2010 Posted by The Mood Reader 7 comments
Când pescuiesc informații pe internet, frunzărind site-uri, bloguri, mi se mai întâmplă să dau peste idei ce scot la iveală războinicul din mine, în special când dau peste ceva ce-mi pare că duhnește a nedreptate. S-ar putea să fie chiar nimicuri, însă e de ajuns o scânteie ca să se-aprindă focul. În trecut, reacționam prompt, mai ales când era vorba de articole de blog. Îmi lansam părerea printr-un comentariu acid, însă niciodată vulgar, pentru că o idee se combate prin argumente, nu prin înjurături (pe care le țin pentru mine). Oricum, asta se întâmpla rar, însă, în afară de o descărcare de moment, nu-mi aducea nici un beneficiu, pentru că argumentele mele nu aveau să-i schimbe felul de a gândi persoanei care-mi stârnise indignarea. Așa că mi-am pus problema dacă merită să mă mai bag în anumite polemici sau nu.

Ideile respective nu mă agasau doar pentru că erau diferite de ale mele, în nici un caz nu e vorba despre asta. Ci era vorba de felul în care erau expuse. De cele mai multe ori vulgar și cu pretenția că ar fi adevăruri, nu niște simple păreri. Asta declanșa dorința de a riposta. Dar cu timpul am început să cred că nu are rost să-mi pun mintea cu astfel de oameni. La modul superficial, aș spune că cei de care vorbesc sunt slab dotați intelectual, ori sunt inteligenți, dar niște grobieni. Dar până la urmă nu știu ce se ascunde în spatele monitorului și nu pot atribui o etichetă doar în urma unor afirmații (deși am tentința de a face asta). Așa că mi-am zis că ar trebui să ”să walk away” când dau peste situații de genul. Oricum părerea mea ar fi total înghitățită de cele cele 90% din comentarii care sancționează părerea autorului ca fiind literă de lege.

Și frunzărirea de săptămâna asta s-a lăsat cu niște bombăneli. M-au mâncat vârfurile degetelor, dar am reușit să mă abțin și să nu comentez.

Primul articol, se lega de meseria de dascăl. Nu că aș fi eu apărătoare drepturilor dascălilor, dar argumentele aduse în articol era pur și simplu jenibile și, după stilul autorului (pe care m-am obișnuit să-l ignor), lansate doar de dragul spectacolului. El se crede amuzant și nu stă lumea la coadă să-l contrazică. Încerca el să demostreze că e o muncă ce implică efort minim, oricine o poate face, etc., bineînțeles în felul lui foarte vulgar de-a scrie. Comentariile, însă, au fost cele ce au pus capacul. Ele îmi dau impresia, de multe ori, că țara asta e locuită în proporție covărșitoare de oligofreni ignoranți. Săreau toți sa-l aprobe ca și când ar fi fost altceva decât încă un articol de circ. Trist.

Apoi am citit un ”articol”, în care autorul ne împărtășea unul dintre ”adevărurile” universale, care cică a fost demonstrat și răsdemonstrat. Cuvântul care mi-a gâdilat pupilele a fost ”orice”. ”Orice femeie îți ajunge în așternuturi dacă ai mașină”. Say what?! Bonus o fotografie în care prezenta femeia ca fiind o simplă bucată de carne. Și apoi deliciul comentariilor. Atâte de "dulci" încât faci carii instant.

N-am să încep să înșir motivele pentru care ideile celor doi sunt aberații. Oricine cultivă logica clădită pe argumente pertinente reușește să le găsească și singur. Dilema mea e în legătură cu atitudinea pe care ar trebui s-o adopt în astfel de situații. Mare e grădina Internetului și enorm de multe idei atârnă de ramuri. Cel mai simplu ar fi să restrâng aria de navigare, dar și fără să vreau ajung pe terenuri mlăștinoase. Iar când ajung acolo ce ar trebui să fac? Să înving curiozitatea și să plec fără a citi? Dacă citesc, să aleg să mă detașez de atitudinea autorului și susținătorilor săi care, de cele mai multe ori, promovează vulgaritate, violență, discriminare, ignoranță?

Oct 12, 2010

Acorduri Noi

Tuesday, October 12, 2010 Posted by The Mood Reader 9 comments
Octombrie m-a găsit tânjind după muzică proaspătă, colecția adunată cu grijă de pe comp nemaibucurându-mă ca până acum. N-am mai avut nici timpul, nici dispoziția de altă dată pentru a mă pune să scormonesc prin vecinii de pe Last.fm și să descopăr noi muze, cu toate astea, azi, m-am trezit bucurându-mă de un mini-playlist încropit din preferatele de pe Guerrilla. Încet, încet mi s-au implantat în minte până când n-am mai avut răbdare să le aud doar la radio. Iar acum, repeat, repeat, repeat!

Oct 9, 2010

Despre Doftori și Alți Demoni

Saturday, October 09, 2010 Posted by The Mood Reader , , 4 comments
Aș vrea să pot spune că absența mea din lumea virtuală s-a datorat doar instalării în noul meu cuib, însă adevărul e că n-am apucat să mă bucur prea mult de revenirea în Cluj. Pe la jumătatea drumului către finalizarea ”ritualului” de mutare, în toiul amplelor lucrări de curățenie generală, m-am văzut nevoită să mă confrunt cu o premieră nedorită pentru mine, și anume spitalizarea. Musai să menționez că am o oarecare reticenţă (dacă nu chiar teamă) față de doctori, cultivată de-a lungul timpul de experiența apropiaților cu medici de-o competență indoilenică, și alimentată și de poveștile de groază de la știri.

Mi-am mai schimbat părerea, după ce am îmbrăcat haina bolnavului. Nici n-am știut ce m-a lovit.  După o scurtă agonie, neavând medic de familie în Cluj, am hotărât să păşesc în dimensiunea ER-ului românesc, adică UPU. Pentru cei ce nu știu, acronimul înseamnă Unitatea de Primire Urgențe. Spre surprinderea mea, m-au luat de îndată ce am ajuns și am terminat de completat formularul. Probabil termometrul care indica 40,6 a fost elementul persuasiv. În ciuda anxietății generată de dureri, analize, consultații peste consultații și perfuzii, am simțit totuși că eram pe mâini bune. Medicii au fost tare drăguți și simțeam că-și dau interesul să afle ce e neînregulă cu mine.

În timpul petrecut acolo m-am confruntat și cu un alt demon, cel numit Răbdare. Răbdarea nu e deloc unul din punctele mele forte, dar atunci am reușit să nu mă pierd cu firea. Nici nu știu cum au trecut cele câteva ore de privit pe pereți, până la terminarea perfuziei, iar apoi până la primirea rezultatelor analizelor. Eram febrilă și dezorientată de faptul că eram pe un teren străin. Asta cumva mi-a încetint fluxul gândurilor și am așteptat, fără să cârtesc, deznodământul.

Într-un final mi s-a comunicat că voi fi transferată la Chirurgie 1, unde urma să fiu operată de apendicită acută. Bănuiam eu că asta e, dar așa aș fi vrut să nu aud confirmarea. La nici două ore după internare eram deja în sala de operații. Deși îndepărtarea apendicelui e ceva de rutină, eram destul de speriată, doar operația e operație, spitalul e spital, iar eu nu mai trecusem niciodată printr-o asemenea experiență. Tremuram ca un miel dus la tăiere, și nu eram departe de o stare catatonică. Anyhow, n-am să mă apuc să îșirui detaliile tehnice. N-a fost plăcut, dar important e că s-a terminat cu bine. Am ieșit din spital mai sănătoasă decât am intrat, nu ca în cazurile prezentate la tembelizion.

Toată aventura spitalicească n-a durat nici o săptâmână, dar și-a pus amprenta mai mult decât aș fi crezut. Mi-a potolit o bună parte din teama de a apela la un medic. Mi-a servit drep exercițiu de răbdare. Și a scos la iveală optimismul adormit și pierdut pe undeva în mine.  Când m-am trezit din anestezie, a venit și el cu mine. Din adâncuri. În prima noapte de după operație, cândva după 12, mă aflam într-un punct în eram pregătită să mă iau de mânuță cu panica pentru că durerea și discomfortul cauzat de tuburi mă împiedicau să dorm. Apoi încet, încet m-am potolit și m-am cufundat în seninătate. Cred c-au ajutat și calmantele, dar cântecul hipnotizant al ploii a fost cel ce m-a înghițit. Geamul era ușor crepețit și auzeam picăturile tropăind pe tabla pervazului. Câte un val de adiere mentolată pătrundea din când în când  în salon. Și așa am petrecut întreaga noapte, suspendată între dimensiuni. În cea de-a doua noapte, eram bucuroasă că am scăpat de tuburi și că îmi fusese adus mp3-ul. Am început să ascult muzică și m-am trezit într-o stare în care îmi venea să-mi ies din piele de bucurie. Aveam poftă să țopăi, să dansez. Eram pur și simplă fericită. Că EXIST. Și starea aceea rar m-a părăsit de-atunci. Știu că sună ciudat, doar a fost doar o amărâtă de operație. Dar ceva în mine s-a schimbat. Îmi fac griji mai puțin. Înainte obișnuiam să mă panichez din orice. Să fac ”n” scenarii pentru lucruri care oricum au șanse să nici nu se întâmple. Dar acum fac asta mult mai rar. Trăiesc mai mult în prezent. Sper doar să mă țină.

Aug 21, 2010

(my) Summer Movies, Special Review

Saturday, August 21, 2010 Posted by The Mood Reader , , , , , 4 comments
E greu să găsesc cuvinte pentru a descrie experienţa copleşitoare survenită în urma vizionării filmului The Fountain. Se află printre puţinele pelicule pe care le-am trăit atât de intens, în fruntea cărora stă Eternal Sunshine of the Spotless Mind, „my all time favorite”. Regizorul Darren Aronofsky nu se dezice nici de data asta.

Nici nu ştiu cu ce să încep. M-a impresionat atât de puternic încât nu reuşesc să-i găsesc posibile lipsuri. Din punct de vedere tehnic îmi pare realizat superb. Unghiurile alese, zoom-in-urile, jocul de lumini şi paleta cromatică, ce mă poartă cu gândul la strălucirea chihlimbarului sau dulceaţa mierii, completează lirismul graţios al filmului. Muzica hipnotizantă a lui Clint Mansell nu putea să fie mai potrivită de-atât. Se mulează şi accentuează atmosfera filmului, străpungând cele mai întunecate unghere ale sufletului.

Scenariul este inteligent, iar replicile sunt foarte bine-gândite şi pline de miez. Distribuţia este şi ea extrem de reuşită. Hugh Jackman şi Rachel Weisz joacă intens şi credibil, plini de expersivitate, redând emoţii puternice. Atracţia dintre ei este solidă şi dă autenticitate relaţiei personajelor. Cred că în mâna altor actori aceasta ar fi căzut în groapa clişeelor despre iubire şi îndrăgostiţi şi ar fi alteral esenţa mesajului. Hugh a demonstrat că e un actor complet, iar Rachel dezarmează prin inocenţă şi sinceritate. Ea se regăseşte printre actriţele mele preferate, de când am văzut The Constant Gardner, un alt film drag mie. Actorii secundari au completat foarte bine jocul celor doi, în special Ellen Burstyn, pe care am apreciat-o şi în Requiem for a Dream.

Cu fiecare revedere am găsit noi surse de fascinaţie, noi sensuri. E cu siguranţă unul dintre acele pelicule care nu pot fi rezumate, ci doar trăite. De asemenea, dacă vă aşteptaţi la ceva comercial, veţi fi dezamăgiţi. Pentru că e artă clădită pe tematică ambiguă, plină de subînţelesuri ce pot provoca multă confuzie. Te face să-ţi pui multe întrebări în încercarea de a-i găsi sensul. Alternaţa năucitoare a dimensiunilor spaţiale şi temporale, care la un moment dat se contopesc într-unul, te face să te îndoieşti de tot ce ai crezut până atunci. Chiar dacă bănuieşti că ai ajuns la miezul unor dileme şi ai găsit răspunsuri, rămâi cu sentimentul că a mai rămas ceva de descifrat. Mai pe scurt, filmul e deschis pentru intrepretare.

Aug 18, 2010

(my) Summer Movies, Part II

  • Din trailer, Everybody’s Fine pare să fie o comedie de familie, proaspăt scoasă din cuptorul anului 2009, bună de văzut într-o după-masă de duminică, după o săptămână de suprasolicitare emoţională. Ei bine, nu e comedie şi nici nu-l recomand în scop de relaxare celor mai sensibili şi care mai au şi “parent issues”.

Nu e un film extraordinar, dar acţiunea şi jocul lui De Niro au ajuns la mine până în punctul în care mi-au dat lacrimile. M-am regăsit aşa de bine în postura copilului secretos faţă de părinţi, care se îndepărtează de ei pentru că nu mai poate face aşteptărilor şi presiunilor lor. Pusă în faţa durităţii lor, în special a tatălui, am petrecut mult timpul fabricând mecanisme de apărare, ajungând să contruiesc imaginea unui om cu inima de piatră. Şi filmul mi-a arătat cum e posibil să arate lucrurile de celalată a baricadei.

Un om simplu care munceşte întruna ca să facă bani, să investească în copii, ca ei să devină tot ce n-a fost el, un biet muncitor. Ca majoritatea taţilor de felul ăsta lasă educaţia în grija mamei, considerând că singura lui responsabilitate e să aducă bani în casă. Şi în timpul ăsta îşi face planuri, vise, clădeşte aşteptări, care de multe ori nu corespund cu capacităţile sau/şi dorinţele copiilor. Aşa că atunci când opun rezistentă el îi forţează. El ştie ce e mai bine pentru ei. Pe măsură ce cresc aceştia devin tot mai secretoşi din dorinţa de a evita posibile confruntări cu tatăl lor, sau să-l dezamăgească. Şi după ani şi ani avem una bucată tată singuratic şi învăluit în ceaţă. Care suferă şi nu înţelege de ce copiii nu sunt apropiaţi de el. Mai ales după ce a făcut atâtea pentru ei.

Aug 17, 2010

(my) Summer Movies, Part I

Tuesday, August 17, 2010 Posted by The Mood Reader , , , , 5 comments
Am mai încercat o dată să fac o “recenzie” la un film şi am rămas dezamăgită de rezultat, aşa că m-am lăsat păgubaşă, zicându-mi că mai bine mă rezum la ceea ce stăpânesc. Dar ceva mă impinge să mai fac o încercare. Vara asta am avut parte de un "mini-maraton" de filme şi, parcă, aş vrea să împărtăşesc şi altora micile mele observaţii şi trăiri legate de filmele vizionate. Aş mai adăuga că termenul recenzie este pretenţios pentru ce voi scrie eu şi aş prefera să nu-l luaţi ca atare. Filmele le-am ales la întâmplare, din recomandările de pe mai multe site-uri dedicate artei cinematografice. Aleatorie va fi şi ordinea în care voi prezenta filmele. Pentru majoritatea filmelor voi evita să dau multe detalii, ca să nu alterez emoţia anticipării, însă, când o să simt că e cazul, voi comenta mai îndeamănuntul. De asemenea, de cele mai multe ori, evit să exclud posibilitatea vizionării unui film pe motiv că are review-uri proaste. Prefer să hotărăsc eu în ce măsură merită sau nu merită să-l fi vizionat. Încă ceva. Nu consider că opinia mea trebuie luată de bună, dar nici n-o să mă las impresionată de comentarii agresive, în caz că opiniile mele nu vor fi împărtăşite, fie cele bune, fie cele negative. Sunt gusturile mele şi n-o să mă justific pentru ele. Acestea fiind zise, să purcedem:

  • Death at a Funeral, a avut premiera în 2007 şi este o comedie neagră savuroasă, tipică umorului englezesc.
M-am găsit râzând pe tot parcursul filmului. De mult nu mi s-a mai întâmplat asta. Scenariul, deşi simpluţ, mi se pare foarte bine scris şi replicile inteligente. Cum se deduce şi din titlu, este vorba de o îmormântare a cărei desfăşurare nu-şi urmează cursul normal, ci apar tot felul de răsturnări de situaţie, pe care eu le-am găsit bine-gândite şi hilare, cu mici exepţii. Spre exemplu, mi s-a părut cam nefirească reacţia celorlaţi la epsiodul în care Simon era pe acoperiş. Mă gândeam că se vor găsi mai multi indignaţi.

Am rămas multumiţă şi de jocul actorilor, care mi-au părut foarte bine distrubuiţi. Personajele sunt foarte colorate umoristic şi posedă fiecare un farmec aparte. Nu cred să fi fost vreunul care să nu-mi fi plăcut. Cel mai mult mi-a plăcut personajul lui Alan Tudzk, pentru că m-a condus spre cele mai multe râsete.


Am încercat să văd şi varianta americană, din 2010, dar am renunţat după ce am constatat că dialogul e acelaşi, iar jocul actorilor cu mult sub cel al celor din variantă britanică.

All in all, Death at a Funeral a fost plăcut de vizionat şi, cu siguranţă, n-a fost timp irosit. Ca la majoriatea filmelor, am întâmpinat dificultăţi în acordarea unei note pe IMDb, pur şi simplu pentru că sunt atâtea aspecte care trebuie evaluate, şi, evident, nu sunt expert. Aşa că până la urmă i-am dat 8, ţinând cont de starea generală ce mi-a dat-o filmul şi de faptul că nu mai văzusem o comedie bună, de ani de zile.

Aug 14, 2010

Jurnal de Vacanţă

Muzica e unul din lucrurile care mi-au luat foarte mult din timp și energie în ultimii ani. Aș putea spune că a fost remediu și drog, în același timp. Am pierdut adesea noțiunea cotidianului, cu căştile pe/în urechi, cufundată în sunete. Şi nu regret nici o clipă din asta. Pentru că mă făcea să simt că trăiesc frumos, ba chiar aș putea spune că mă făcea fericită.

Dar cum tot ce-i prea mult strică, am zis că e cazul să fac o pauză, mai ales că am etichetat vara asta ca „cea din urmă”, ultima vară de a mă bucura de arta „nefăcutului nimic”. Nu mi-a fost greu, pentru că mi-am îndreptat atenția spre lucrurile pe care le-am neglijat în ultima vreme: studiu, beletristică și introspecție (asta în timp ce mă feream de gloanțe). Le-am luat ușurel și pot spune că, în mare, mi-am atins obiectivele.

Cred că am ajuns să îmblânzesc lighioana numită franceză, însa de plăcut tot nu-mi place. Am ajuns la cea de-a şasea carte, printre care şi Magicianul de John Fowles, la care făceam referire în postul anterior. Celelalte au fost Cum să ucizi o pasăre cântătoare de Harper Lee, Complexul lui Di de Dai Sijie, şi două cărţi de John Grisham, Firma şi Cazul Pelican. Acum sunt la Misterele Fluviului de Dennis Lehane.

Am ascultat şi o carte în format audio, pentru că doar aşa am reuşit să fac rost de varianta ei în engleză. Eat Pray Love de Elizabeth Gilbert. Pe mine m-a inspirat, deşi review-urile citite pe Internet erau cât pe ce să mă împiedice să-i dau o şansă. Cred că mulţi au interpretat greşit mesajul (esenţa) cărţii, şi, într-un fel e normal, pentru că memoriile se adresează, în special, unei anumite categorii de oameni. Mi se pare că autoarea vizează mai mult unele membre ale sexului frumos, şi anume cele care şi-au pus întrebările pe care şi le-a pus şi ea şi au fost marcate de trăiri asemănătoare cu ale ei. Normal că, dacă nu ai avut de-a face cu depresii severe, frustrări şi sentimente de derivă şi nesens al vieţii tale, în ciuda aparentei abundenţe, nu ai cum să apreciezi rândurile cărţii. Îi înţeleg şi pe cei care sunt de părere că nu-şi atinge scopul pentru că, până la urmă, ea e un caz fericit, datorită norocului pe care l-a avut în viaţă. Dar cartea nu trebuie luată cuvânt cu cuvânt, ci doar esenţa, ceea ce se potriveşte fiecăruia. Oricum, citirea ei mi-a redat optimismul şi a contribuit semnificativ la starea de bine, când circumstanţele ar fi determinat exact contrariul.

May 23, 2010

It's a Jungle Out There

Sunday, May 23, 2010 Posted by The Mood Reader , 4 comments
Toothbrush
Cum nu a găsit chiriași pentru o camera rămasă liberă în casă, proprietarul o mai închiriază din când în când (fără să ne anunțe) în regim de pensiune, că deh, trebuie să-și sporească și el finanțele (nu că ar duce lipsă). Așa s-a întâmplat și azi noapte, pe la vreo 4, când s-au cazat două fete, numai nu nimereau ușa potrivită. Au încercat și ușa mea, pe care uitasem s-o încui. S-au retras speriate când m-au văzut.

După ce s-au agitat destul pe hol și pe la baie și m-au trezit cu totul, m-am dus și eu la baie să-mi potolesc setea. Chiuveta plină de pastă de dinți. Pasta părea să fie ca a mea, dar mi-am zis că nu-i mare lucru. Apoi, din curiozitate, mi-am verificat periuța. Stupoare! Era udă. O întorc pe toate fețele și constat că avea toate semnele unei utilizări recente. Nu avea cum să fie încă udă după mai bine de 8 ore de nefolosire, mă spălasem după ultima masă, undeva pe la 6-7 seara. Nu-mi dau seama cum nu le-a trecut prin minte că e interzis să folosești periuța de dinți a unui necunoscut.

Dimineața a urmat confruntarea. Scuza: "credeam că e inclusă în cazare". Hai serios! La fel cum credeați că sunt și BIC-ul, piatra ponce, șamponul, deodorant și mai alte câteva? Măi să fie, ce servicii de 10 stele ... Nu, dragelor, erau doar semne ale faptului că produsele erau utilizate de o anumită persoană. Periuța a ajuns direct la gunoi.

May 17, 2010

De început de săptămână

Monday, May 17, 2010 Posted by The Mood Reader 5 comments
Ce e de făcut într-o sâmbătă seara când e prea mare umiditatea pentru plimbare, prea frig pentru terasă, prea obositor să fii făcut sandwich într-un pub? Până la urmă după ce am eliminat 99% din filmele din cinema pe motive de "neinteresant" și "prost", am ales să mergem la Alice in Wonderland. M-am scufundat în scaun și parcă am căzut și eu în gaura aceea de iepure. N-aș fi vrut să se mai termine filmul, nici n-am simțit cum a trecut timpul. N-aș fi vrut ... pentru că nu voiam să mă întorc la realitate. Voiam și eu o Lume a Minunilor unde să mă pot ascunde de cei 25% luați din salarii, care mă privesc atât direct cât și indirect, de frustarea față bezna în care e scufundată țara asta, care e în majoritate condusă și populată de ignoranți și incompetenți (cuvântul ce-mi stătea pe limbă era altul), de nesiguranța totală a viitorului meu și al persoanelor dragi mie, de nerăbdarea să mă văd absolventă și departe de cât mai multe dintre acestea. Mulți dintre noi au impresia că suntem liberi, că trăim în democrație. Nici vorbă, suntem legați de mâini și de picioare de puterea banilor, la care ai acces de cele mai multe ori doar pe-atât pe cât te dovedești de corupt și coruptibil, dar ne consolăm, nu-i așa, cu gândul că avem zeci de canale TV, internet la mare viteză, filme 3D și ne putem pompa stomacurile cu mâncare variată din supermarket-uri? Și poate în 30-40 de ani am terminat ratele de la casă și mobilier, asta dacă nu ne-au tăiat din salariu, sau am rămas șomeri și nu mai avem cu ce le plăti."România, Te iubesc!" Ce glumă bună.

May 14, 2010

Mai

Friday, May 14, 2010 Posted by The Mood Reader 4 comments
Pleopele-mi par îngrădite de beton și toropeala de-amiază mă face bucăți.

Nori obezi și plumburii se adună agale și promit să zidească amârâtul soare. 

Muzica e surdă și lumina neprimitoare. 

Și totuși perna are miros de salcâm. 

Pentru că pot să te frâng in brațele mele și să te înec cu sărutări.

May 3, 2010

Apr 26, 2010

Despre iubiri

Monday, April 26, 2010 Posted by The Mood Reader , 2 comments
Uneori mă mai supăr pe el, când se adună mai multe așchiuțe și simt că mă sufocă, dar ne împăcăm repede, ca după o ceartă de îndragostiți. Aura sa magică sfârșește prin a mă recuceri încă o dată și încă o dată și încă o dată...Încă de la prima vizită am știut că el îmi va fi cândva acasă. Din acea săptămână de vară târzie aveam un vis, un scop. Eram la sora mea, care se pregătea de primul an de facultate. Și am așteptat cu nerăbdare viitoarele vizite și apoi clipa în care ne vom revedea, fără să fiu nevoită să-l mai părăsesc atât de repede. De-atunci au trecut 10 ani. Ani în care am visat nebunește, necontenint "delfini și ponei, povești minunate și râuri de flori". Și iată-mă aici, un deceniu mai târziu. Uneori dezamăgită, simțind că așteptările mi-au fost înșelate. Apoi realizez că nu poartă el întreaga vină, ci și eu trebuie să-mi asum responabilitatea pentru dușurile reci.

Mar 28, 2010

Mar 27, 2010

Mar 23, 2010

Conexiuni Șchioape

Tuesday, March 23, 2010 Posted by The Mood Reader , 8 comments
Între House M.D. și obsesii muzicale am început să manifest niste simptome ... absolut normale. Câte-un cârcel în picior și spatele-n pioneză. Zici că-s o băbuță. Tot sub influența serialului am abandonat încercarea de ceva crocant și cald, când am văzut un purtător de antene târându-se de sub sandwich-maker. Deja vedeam o boală misterioasă, iar Românica nu are un Gregory la îndemână. În discuțiile de zi cu zi am început să fac analogii medicale. În cele din urmă am fost răpusă și de insomnie, intrând într-un fel de transă nocturnă. Abia spre dimineață m-am retras în lumea poveștilor. Și, după patru ore de somn a trebuit să mă pun în poziție verticală, pentru că mă chema datoria, adică trebuia să dau pe la școli. Ultimul simptom, da, ați ghicit, oboseala. După diagnostic diferențial și transpirație cerebrală, chiar eu, micul învățacel, am putut să găsesc un răspuns: plictisită lenevită cronică. Will I survive, or will the disease eat me alive?

Mar 14, 2010

This Pretty Much Covers It

Sunday, March 14, 2010 Posted by The Mood Reader 9 comments
I'll tell you the worst of me, but try to give you the best of me because you don't deserve any less. Answer your questions when I'd rather not, tell you the truth when I really don't want to, and try to be honest because I know you prefer it. And think it's all over, but hang on for just ten more minutes before you throw me out of your life. Forget who I am and let me try and get closer to you. And somehow, somehow communicate some of the overwhelming, undying, overpowering, unconditional, all-encompassing, mind-expanding, ongoing, never-ending love I have for you.

Feb 28, 2010

Castel de Nisip

Sunday, February 28, 2010 Posted by The Mood Reader , 4 comments
Pixie Light
Câteodată viaţa mea îmi pare o lume construită din piese lego. Echilibrul adunat în ultima jumătate de an a început să se risipească bucată cu bucată. Ceva în ideea "un rău nu vine niciodată singur".

Ultima săptămână a umplut paharul şi realitatea a început să se contopească cu o lume paralelă devenind coşmar, unul dintre acelea în care te vezi căzând în gol. Da, e o reacţie exagerată, pentru că până la urmă nu e o situaţie de viaţă şi de moarte, dar toate schimbările m-au făcut să mă simt ca un copil nevoit să doarmă într-o casă străină, fără păturica preferată.

Tot ce mi-era familiar a început să dispară puţin câte puţin, iar Clujul a devenit un loc ostil, cenuşiu, neprimitor, din care vreau să evadez.

O clipă de neatenţie şi deja neliniştea s-a transfromat în angoasă. Pe mine nimeni nu mă poate scoate din starea asta decât chiar eu însămi. Sunt obişnuită să trec singură peste astfel de momente, aşa că am făcut ce ştiu eu mai bine în situaţia dată, m-am închis în cameră şi m-am izolat de lume.

Aveam nevoie de linişte să pot gândi la rece. În timpul ăsta am ascultat muzică până la refuz şi baram orice tentativă de comunicare. Şi cu toate astea cineva a insista să mă ţină de mână, să nu-mi permintă să cad mai adânc şi să aştepte să mă ridic atunci când o să simt că sunt pregătită. Nimeni nu a mai făcut asta până acum.

La început comportamentul acesta mi-a cauzat nedumerire şi un plus de discomfort. Pur şi simplu pentru că nu ştiam cum e şi cum să reacţionez. Alte persoane ar fi renunţat de la o primă încercare, pentru că sunt încăpăţânată şi dificilă, considerând că n-am nevoie de nimeni. Am prieteni destui de buni, dar nu cred că aş putea să adaug pe cineva la categoria de "cel/cea mai bun/ă prieten/ă", nu cred că am lăsat pe cineva să se apropie într-atât. De aceea nici nu m-am putut plânge de faptul că în momentele cele mai grele m-am trezit singură.

Mi-a fost uşor să empatizez, să mă implic când mi se cerea ajutorul direct sau indirect, să ajut chiar persoane care nu-mi erau neapărat apropiate. Dar când a fost vorba de mine, întotdeauna m-am considerat o neînţeleasă şi în momentele în care mă plângeam în legătură cu problemele mele, o făceam pentru a mă descărca, pentru că în adâncul meu simţeam că oricum nu sunt cu adevărat ascultată sau că nimănui nu-i pasă, cu adevărat, oricum. Iar acum nici nu ştiu cum să recţionez. E straniu şi totuşi plăcut. Nefiresc şi reconfortant în acelaşi timp. 

Feb 23, 2010

Schimbări

Tuesday, February 23, 2010 Posted by The Mood Reader 5 comments
Bruște. Numeroase. Năucitoare. Agitaţie şi oboseală. Aş vrea să-i pot spune maşinăriei din capul meu "ia-ţi o vacanţă, m-am săturat de zarva asta".

Îmi fac prea multe griji pentru nişte lucruri, în esenţă, mărunte şi bineînţeles că nu m-ajută în vreun fel. Doar, vorba aceea, "worrying is as effective as trying to solve an algebra equation by chewing bubblegum." Şi, deşi conştientizez asta, nu pot apăsa butonul de oprire.

Material din belşug pentru rumegat. Sesiunea, stresiunea. Nopţi nedormite. Licenţa. Masterat. Viitor. Prieteni neglijaţi. Prieteni care se mută și pe care o să-i văd rar. Discuții contradictorii. Aşteptări înşelate. Daune colaterale. Alte nopţi nedormite.

Vreau cumva să ies din bulă. Din hărmălaia microuniversului meu. Vreau să mă scald în linişte şi seninătate. Am zis LINIŞTE!

 

Feb 1, 2010

În lumea mea

Monday, February 01, 2010 Posted by The Mood Reader 3 comments
Ştiu că tăcerea mea prelungită a generat nemulţumire în rândul multor cunoscuţi, dar încă nu-s pregătită să ies din bulă.

I just can't deal with you people. I can't deal with your hapiness or your sadness, with "how you've been? and "what's up?". Leave me be for a little while longer.

Jan 25, 2010

Gândindu-mă La Tine

Monday, January 25, 2010 Posted by The Mood Reader 2 comments
Inocenţa ta mă dezarmează şi-mi provoacă dependenţă.
Tu lucrezi la licenţă, iar eu am intrat în sevraj.

Jan 22, 2010

Un an bun

Friday, January 22, 2010 Posted by The Mood Reader 13 comments

Iată că revin după o oareşce absenţă. Pentru o vreme blogul devenise pentru mine un loc ostil, neprimitor. Poate din lipsa de inspiraţie, poate şi pentru că am am stat prea puţin locului, iar timpul liber mi-a intrat la apă.

Am ratat şi rândurile de sfârşit de an şi cele de rezoluţii pentru anul care-avea să vină. L-am încheiat pe cel vechi cu zâmbetul pe buze, trăind momentul, fără lista de împliniri şi regrete, aşa cum făceam în trecut. Am intrat în cel nou fără lista de aşteptări şi dorinţe. Aveam doar una, adânc sădită în suflet şi-n minte, care, coincidenţă sau nu, deja s-a împlinit.

Azi, mi-am început ziua, ca de obicei, fără vreo întenţie să scriu ceva pe-aici. Apoi, răsfoind blogurile preferate am dat de-un post despre retrospectiva anului ce-a trecut, care a trezit în mine pofta de a scrie ceva despre propriul traseu.

Privind în urma mea, în clipa asta, zâmbesc. Nu am regrete pentru anul trecut. Rănile mi s-au mai vindecat. Iar eu am mai învăţat despre viaţă şi despre mine. Am încetat să mă zbat atât de mult pentru utopii şi să mă las tot mai mult purtată de vânt.
  • Am acceptat că există oameni care pur şi simplu se hrănesc din a-i face pe alţii să simtă neputincioşi fără să mă mai întreb de ce.
  • Am aflat că fac clătite foarte bune.
  • Am învăţat că oamenii nu se schimbă, radical, niciodată. După o pendulare îndelungată între dragoste şi ură, ură şi dragoste, am încheiat definitiv socotelile cu o fantasmă din trecut. Acum tot ce-i mai pot oferi e indiferenţă.
  • Am încetat să mă mai simt vinovată pentru că nu ştiu ce vreau să fac cu viaţa mea.
  • Am văzut că nu-i suficient să fii prietenos şi amabil când vrei să cunoşti mai bine o persoană pe care o găseşti interesantă, unele persoane nu-s capabile să treacă de-o primă impresie proastă.
  • Am constatat că prea mulţi oameni au ochelari de cal, se plâng că ei oferă mult şi nu primesc mai nimic în schimb, dar în clipa în care vrei te apropii de ei, te resping, fără măcar să-ţi (să-şi) acorde un răgaz pentru a te cunoaşte mai bine. Oare nu fac ei altora lucrul de care se plâng?
  • Am învăţat că merită să încerci ceva ce-ţi pare fără finalitate fericită pentru că, chiar dacă vei eşua. Varianta aceasta e mai liniştitoare decât întrebarea "Ce-ar fi fost dacă...?".
  • Am înţeles că greşelile nu te definesc dacă nu le laşi tu să te definească.
  • Am simţit pe propria piele "the butterfly effect". Lucruri aparent nesemnificative au ajuns să aibă un impact atât mare în viaţa mea. Evenimente ce mi-au cauzat discomfort, luate separat, dar împreună m-au adus unde sunt azi, într-o stare de bine, într-un prezent în care vreau să fiu. În absenţa oricăruia dintre ele, viaţa mea ar fi fost, azi, total diferită.
  • Am trăit minunata experienţă de-a face parte dintr-o familie compusă din oameni, iniţial, necunoscuţi. M-am bucurat că mai există oameni care în care poţi avea încredere şi în care merită şă investeşti afecţiune. Am reînvăţat să zâmbesc din tot sufletul datorită lor.
  • Am ajuns să mă împac cu gândul că multe lucruri bune se metamorfozeză atât de repede şi dacă nu te adaptezi rapid o să se sfârşească.
  • Am văzut (500) Days of Summer după jumătate de an de aşteptare. Şi mi-a plăcut atât de mult încât l-am vazut de 2 ori în 3 zile. Hello, my name is Tom ... .
  • Am căzut periodic în obsesii muzicale.
  • Am avut parte şi de surprize bizare. Se pare că pot să îndrăgesc o persoană care a făcut o primă impresie foarte proastă, care nu suportă Coldplay și, în general, nu gustă 90% din muzica pe care o ascult (lucru de neconceput înainte). Şi care vine de pe altă planetă decât mine.
  • Mi s-a spus pentru prima dată în viaţa mea că sunt rea. Se pare că atunci când servesc câte-o ironie, nu o servesc cu jumătăţi de măsură.
  • Am încercat să nu mai fac pe plac tuturor, să nu mă mai dau peste cap pentru a ferici şi salva pe toată lumea şi să fiu mai atentă la nevoile mele. După o vreme, am încetat să mă mai simt vinovată pentru asta. Am observat cum prietenii mi se împuţinează.
  • Am ajuns să-mi ţin în frâu frica de întuneric (la propriu şi la figurat).
All in all, balanţa s-a înclinat spre plus infinit.



..."I'm the hero of the story, don't need to be saved, it's alright...No one's got it all."