Aug 21, 2010

(my) Summer Movies, Special Review

Saturday, August 21, 2010 Posted by Rapunzel , , , , , 4 comments
E greu să găsesc cuvinte pentru a descrie experienţa copleşitoare survenită în urma vizionării filmului The Fountain. Se află printre puţinele pelicule pe care le-am trăit atât de intens, în fruntea cărora stă Eternal Sunshine of the Spotless Mind, „my all time favorite”. Regizorul Darren Aronofsky nu se dezice nici de data asta.

Nici nu ştiu cu ce să încep. M-a impresionat atât de puternic încât nu reuşesc să-i găsesc posibile lipsuri. Din punct de vedere tehnic îmi pare realizat superb. Unghiurile alese, zoom-in-urile, jocul de lumini şi paleta cromatică, ce mă poartă cu gândul la strălucirea chihlimbarului sau dulceaţa mierii, completează lirismul graţios al filmului. Muzica hipnotizantă a lui Clint Mansell nu putea să fie mai potrivită de-atât. Se mulează şi accentuează atmosfera filmului, străpungând cele mai întunecate unghere ale sufletului.

Scenariul este inteligent, iar replicile sunt foarte bine-gândite şi pline de miez. Distribuţia este şi ea extrem de reuşită. Hugh Jackman şi Rachel Weisz joacă intens şi credibil, plini de expersivitate, redând emoţii puternice. Atracţia dintre ei este solidă şi dă autenticitate relaţiei personajelor. Cred că în mâna altor actori aceasta ar fi căzut în groapa clişeelor despre iubire şi îndrăgostiţi şi ar fi alteral esenţa mesajului. Hugh a demonstrat că e un actor complet, iar Rachel dezarmează prin inocenţă şi sinceritate. Ea se regăseşte printre actriţele mele preferate, de când am văzut The Constant Gardner, un alt film drag mie. Actorii secundari au completat foarte bine jocul celor doi, în special Ellen Burstyn, pe care am apreciat-o şi în Requiem for a Dream.

Cu fiecare revedere am găsit noi surse de fascinaţie, noi sensuri. E cu siguranţă unul dintre acele pelicule care nu pot fi rezumate, ci doar trăite. De asemenea, dacă vă aşteptaţi la ceva comercial, veţi fi dezamăgiţi. Pentru că e artă clădită pe tematică ambiguă, plină de subînţelesuri ce pot provoca multă confuzie. Te face să-ţi pui multe întrebări în încercarea de a-i găsi sensul. Alternaţa năucitoare a dimensiunilor spaţiale şi temporale, care la un moment dat se contopesc într-unul, te face să te îndoieşti de tot ce ai crezut până atunci. Chiar dacă bănuieşti că ai ajuns la miezul unor dileme şi ai găsit răspunsuri, rămâi cu sentimentul că a mai rămas ceva de descifrat. Mai pe scurt, filmul e deschis pentru intrepretare.

Aug 18, 2010

(my) Summer Movies, Part II

  • Din trailer, Everybody’s Fine pare să fie o comedie de familie, proaspăt scoasă din cuptorul anului 2009, bună de văzut într-o după-masă de duminică, după o săptămână de suprasolicitare emoţională. Ei bine, nu e comedie şi nici nu-l recomand în scop de relaxare celor mai sensibili şi care mai au şi “parent issues”.

Nu e un film extraordinar, dar acţiunea şi jocul lui De Niro au ajuns la mine până în punctul în care mi-au dat lacrimile. M-am regăsit aşa de bine în postura copilului secretos faţă de părinţi, care se îndepărtează de ei pentru că nu mai poate face aşteptărilor şi presiunilor lor. Pusă în faţa durităţii lor, în special a tatălui, am petrecut mult timpul fabricând mecanisme de apărare, ajungând să contruiesc imaginea unui om cu inima de piatră. Şi filmul mi-a arătat cum e posibil să arate lucrurile de celalată a baricadei.

Un om simplu care munceşte întruna ca să facă bani, să investească în copii, ca ei să devină tot ce n-a fost el, un biet muncitor. Ca majoritatea taţilor de felul ăsta lasă educaţia în grija mamei, considerând că singura lui responsabilitate e să aducă bani în casă. Şi în timpul ăsta îşi face planuri, vise, clădeşte aşteptări, care de multe ori nu corespund cu capacităţile sau/şi dorinţele copiilor. Aşa că atunci când opun rezistentă el îi forţează. El ştie ce e mai bine pentru ei. Pe măsură ce cresc aceştia devin tot mai secretoşi din dorinţa de a evita posibile confruntări cu tatăl lor, sau să-l dezamăgească. Şi după ani şi ani avem una bucată tată singuratic şi învăluit în ceaţă. Care suferă şi nu înţelege de ce copiii nu sunt apropiaţi de el. Mai ales după ce a făcut atâtea pentru ei.

Aug 17, 2010

(my) Summer Movies, Part I

Tuesday, August 17, 2010 Posted by Rapunzel , , , , 5 comments
Am mai încercat o dată să fac o “recenzie” la un film şi am rămas dezamăgită de rezultat, aşa că m-am lăsat păgubaşă, zicându-mi că mai bine mă rezum la ceea ce stăpânesc. Dar ceva mă impinge să mai fac o încercare. Vara asta am avut parte de un "mini-maraton" de filme şi, parcă, aş vrea să împărtăşesc şi altora micile mele observaţii şi trăiri legate de filmele vizionate. Aş mai adăuga că termenul recenzie este pretenţios pentru ce voi scrie eu şi aş prefera să nu-l luaţi ca atare. Filmele le-am ales la întâmplare, din recomandările de pe mai multe site-uri dedicate artei cinematografice. Aleatorie va fi şi ordinea în care voi prezenta filmele. Pentru majoritatea filmelor voi evita să dau multe detalii, ca să nu alterez emoţia anticipării, însă, când o să simt că e cazul, voi comenta mai îndeamănuntul. De asemenea, de cele mai multe ori, evit să exclud posibilitatea vizionării unui film pe motiv că are review-uri proaste. Prefer să hotărăsc eu în ce măsură merită sau nu merită să-l fi vizionat. Încă ceva. Nu consider că opinia mea trebuie luată de bună, dar nici n-o să mă las impresionată de comentarii agresive, în caz că opiniile mele nu vor fi împărtăşite, fie cele bune, fie cele negative. Sunt gusturile mele şi n-o să mă justific pentru ele. Acestea fiind zise, să purcedem:

  • Death at a Funeral, a avut premiera în 2007 şi este o comedie neagră savuroasă, tipică umorului englezesc.
M-am găsit râzând pe tot parcursul filmului. De mult nu mi s-a mai întâmplat asta. Scenariul, deşi simpluţ, mi se pare foarte bine scris şi replicile inteligente. Cum se deduce şi din titlu, este vorba de o îmormântare a cărei desfăşurare nu-şi urmează cursul normal, ci apar tot felul de răsturnări de situaţie, pe care eu le-am găsit bine-gândite şi hilare, cu mici exepţii. Spre exemplu, mi s-a părut cam nefirească reacţia celorlaţi la epsiodul în care Simon era pe acoperiş. Mă gândeam că se vor găsi mai multi indignaţi.

Am rămas multumiţă şi de jocul actorilor, care mi-au părut foarte bine distrubuiţi. Personajele sunt foarte colorate umoristic şi posedă fiecare un farmec aparte. Nu cred să fi fost vreunul care să nu-mi fi plăcut. Cel mai mult mi-a plăcut personajul lui Alan Tudzk, pentru că m-a condus spre cele mai multe râsete.


Am încercat să văd şi varianta americană, din 2010, dar am renunţat după ce am constatat că dialogul e acelaşi, iar jocul actorilor cu mult sub cel al celor din variantă britanică.

All in all, Death at a Funeral a fost plăcut de vizionat şi, cu siguranţă, n-a fost timp irosit. Ca la majoriatea filmelor, am întâmpinat dificultăţi în acordarea unei note pe IMDb, pur şi simplu pentru că sunt atâtea aspecte care trebuie evaluate, şi, evident, nu sunt expert. Aşa că până la urmă i-am dat 8, ţinând cont de starea generală ce mi-a dat-o filmul şi de faptul că nu mai văzusem o comedie bună, de ani de zile.

Aug 14, 2010

Jurnal de Vacanţă

Muzica e unul din lucrurile care mi-au luat foarte mult din timp și energie în ultimii ani. Aș putea spune că a fost remediu și drog, în același timp. Am pierdut adesea noțiunea cotidianului, cu căştile pe/în urechi, cufundată în sunete. Şi nu regret nici o clipă din asta. Pentru că mă făcea să simt că trăiesc frumos, ba chiar aș putea spune că mă făcea fericită.

Dar cum tot ce-i prea mult strică, am zis că e cazul să fac o pauză, mai ales că am etichetat vara asta ca „cea din urmă”, ultima vară de a mă bucura de arta „nefăcutului nimic”. Nu mi-a fost greu, pentru că mi-am îndreptat atenția spre lucrurile pe care le-am neglijat în ultima vreme: studiu, beletristică și introspecție (asta în timp ce mă feream de gloanțe). Le-am luat ușurel și pot spune că, în mare, mi-am atins obiectivele.

Cred că am ajuns să îmblânzesc lighioana numită franceză, însa de plăcut tot nu-mi place. Am ajuns la cea de-a şasea carte, printre care şi Magicianul de John Fowles, la care făceam referire în postul anterior. Celelalte au fost Cum să ucizi o pasăre cântătoare de Harper Lee, Complexul lui Di de Dai Sijie, şi două cărţi de John Grisham, Firma şi Cazul Pelican. Acum sunt la Misterele Fluviului de Dennis Lehane.

Am ascultat şi o carte în format audio, pentru că doar aşa am reuşit să fac rost de varianta ei în engleză. Eat Pray Love de Elizabeth Gilbert. Pe mine m-a inspirat, deşi review-urile citite pe Internet erau cât pe ce să mă împiedice să-i dau o şansă. Cred că mulţi au interpretat greşit mesajul (esenţa) cărţii, şi, într-un fel e normal, pentru că memoriile se adresează, în special, unei anumite categorii de oameni. Mi se pare că autoarea vizează mai mult unele membre ale sexului frumos, şi anume cele care şi-au pus întrebările pe care şi le-a pus şi ea şi au fost marcate de trăiri asemănătoare cu ale ei. Normal că, dacă nu ai avut de-a face cu depresii severe, frustrări şi sentimente de derivă şi nesens al vieţii tale, în ciuda aparentei abundenţe, nu ai cum să apreciezi rândurile cărţii. Îi înţeleg şi pe cei care sunt de părere că nu-şi atinge scopul pentru că, până la urmă, ea e un caz fericit, datorită norocului pe care l-a avut în viaţă. Dar cartea nu trebuie luată cuvânt cu cuvânt, ci doar esenţa, ceea ce se potriveşte fiecăruia. Oricum, citirea ei mi-a redat optimismul şi a contribuit semnificativ la starea de bine, când circumstanţele ar fi determinat exact contrariul.