Aşa, ca de sărbători

A-nceput de ieri s-apară, câte-un mesaj...
Înţeleg că sărbătorile de iarnă îs prilej de solidaritate, căldură sufletească şi bla bla, but still. Ce anume le poate determina pe anumite persoane, cu care n'am mai schimbat o vorbă, nu m-am mai văzut la faţă şi nu mai am ce împărţi, de cel puţin un an de zile, să-mi umple inbox-ul de la telefon cu mesaje extra-lungi şi "sofisticate", regurgitate de pe net, n-am să înţeleg cu adevărat niciodată.

Am tot căutat un răspuns şi unul posibil ar fi că cele ce se fac vinovate de tot acest circ sunt reţele de telefonie mobilă şi ale lor oferte cu sute de mesaje. Nu mai e ca pe vremea când mesajele erau pe cenţi şi le trimiteai doar celor dragi şi apropiaţi câte-unul simplu şi personal. Nuuu. Acum îţi permiţi să trimiţi la toată agenda. Mesaje impersonale, seci, lipsite de sentiment real şi intimitate, care pe mine doar mă deprimă. Pentru că te doare undeva în partea dorsală de Crăciunul lui Cutărescu, care avea un Crăciun liniştit până să-i sune telefonul în draci de la mesajele tale sau ale altora ca tine.

Oricum toată treaba asta cu toată lumea e "nais" cu toată lumea de sărbători mi se pare greţoasă. De ce? pentru că e o atmosferă teribil de ipocrită. "De sărbători să fim mai buni". De ce doar acuma? De ce nu în fiecare zi?

Astea fiind zise, Merry Christmas! (celor dragi mie şi celor ce sunt la fel în tot timpul anului şi n-o dau pe altă placă de sărbători).

Read More

Nervi, nervi și iar nervi

Eu nu cred în ghinion. Dar se pare ca el crede în mine.

De-a lungul vieţii mele am evitat să asociez momentele mai puţin plăcute sau chiar cele duse la extrem cu chestia misterioasă numită ghinion. Ce-i ghinionul până la urmă? Ce poate îndreptăţii pe cineva să spună că are ghinion? Când spui că ai avut ghinion parcă încerci să te lepezi de partea ta de vină într-un fel şi mereu m-am străduit să fiu sinceră cu mine şi să-mi asum responsabilitatea pentru orice nu mergea conform planului.

În dimineaţa asta, printre lacrimi şi sughiţuri, încercam să-mi dau seama ce-aş putea să schimb la mine să nu mai am parte de majoritatea incidentelor pe care cei din jurul meu au tendinţa de a le eticheta ghinioane. În ultimele zile am avut parte de două astfel de incidente care mi-au sufocat rezerva de toleranţă şi au provocat reacţia pomenită mai sus.

După nefericitul eveniment din weekend, despre care nu vreau să povestesc acum, am ajuns la o vagă stare de resemnare, mai ales pentru că m-am străduit să fac pe brava şi să nu mă gândesc prea mult la problemă, zicându-mi că răul e făcut, că oricum nu pot să dau timpul înapoi şi că trebuie să revin la starea de seninătate de dinainte.

Apoi, azi, de dimineaţă, am avut examen la Consecutive. Profa şi-a ţinut discursul şi noi ne pregăteam pentru probă. Trebuia să ne înregistrăm simultan pe pe calculator şi pe altă sursă, ca să avem una de rezervă în caz că nu mergea calculatorul (cea mai la îndemână mi-a fost telefonul). Timpul era limitat. Am dat drumul la înregistrări şi mă pregăteam să încep când sună tata. Îi resping apelul şi constat că înregistarea de pe telefon s-a dus la naiba. Mă bălbâi dar mă străduiesc că continui înregistrarea de pe calculator şi încep o alta pe telefon, aşa trunchiată. Nu pornesc bine, că tata sună din nou. Moment în care mă iau toţi aia mici cu coarne şi scap un "F***ing s*it!", care s-a înregistrat bineînţeles. Încerc să mă reculeg, mă strădui să duc la bun sfârşit ce-am început, dar îmi uitasem majoritatea ideilor, de nervi, şi am făcut abuz de pauze dureroase şi ă-uri. Am încercat să-i explic profesoarei care s-a făcut că nu mă aude. Aşa că am dat un clear la înregistrarea de pe calculator, de teama reacţiei ei la auzirea acelei exclamaţii şi i-am trimis-o prin bluetooth pe cea de pe telefon.

S-ar prea putea să nu mă treacă din cauza asta, ceea ce e minunat având în vedere că, anul trecut, acelaşi tip de examen, cu aceeaşi profă, nu mi-a făcut probleme şi am luat 10. Când am ieşit din sală încercam să mă abţin să nu-l sun pe tata şi să-l întreb de ce pisicii mei mă suna la 8 dimineaţa, mai ales că ştia că am examen.

După ce m-am mai calmat l-am sunat. Scuza lui a fost că el credea că aveam de la 10 şi mă sunase să vadă dacă mă simt mai bine după ce se întâmplase în weekend şi dacă am reuşit să învăţ pentru examen. Foarte frumos din partea lui, dar trebuia să mă sune fix atunci? Proba a durat 5 minute. De ce nu cu 5 minunte înainte sau cu 5 minute după? De ce nu m-a sunat în seara de dinainte? Şi tot el s-a supărat pe mine, pentru că i-am răspuns cam iritat, şi mi-a trântit telefonul în nas. Moment în care am avut reacţia de care ziceam mai sus, adică am început să plâng de nervi. Mda.

Read More

Între plus şi minus înfinit

S-a mulat lent şi sigur pe trupul conştientului şi subconştietntului. Pui capul pe pernă şi gândurile te zugrumă de fiecare dată când pleopele se lasă grele. Încerci să râmăi treaz ca nu să-ţi pierzi aerul. Fixezi tavanul şi umăreşti dansul lent al unor umbre stranii. O durere ascuţită în colţul ochiului. Mici vinişoare plesnite îl străbat. Însângerat. Obosit.

Nefericirea s-a adunat strop cu strop, acţionând ca o otravă. O moarte lentă a şimţurilor. Căutarea bâjbâită şi zadarnică a unui antidot. Cronometrul aleargă nebun şi eşti în contratimp, deşi abia ai început să trăieşti. Pe nesimţite aluneci într-o lume paralelă în care stăpân e trecutul. O listă nesfârşită cu tot ce se-ndreaptă spre minus infinit. Listă adunată într-o sămânţă a neîncrederii, sădită adânc şi demult.

Te bântuie "De ce sunt?". Te macină "Încotro mă-ndrept?". Te înrobeşte "Nu ştiu". Cazi într-un abis numit "Fără sens". Alarma sună nemulţumită. Mai rămâi o clipă nemişcat. Observi că întunericul s-a cernut şi raze discrete se conturează în spatele draperiei. Te întinzi spre telefon şi îl apuci nesigur. Cade zgomotos pe podea. Alarma s-a oprit. Îţi urmezi rutina matinală.Eşti gata pentru o nouă zi. Dai să închizi uşa în urma ta când îţi dai seama că ai uitat ceva. Te întorci în cameră şi te uiţi în oglină. Ai uitat să-ţi pui masca optimismului. Îţi aşterni un zâmbet pe faţă şi porneşti la drum. Altă zi. Altă şaradă. Cu masca pe faţă poţi să treci liniştit, neobservat. Dacă ai fi uitat-o acasă ai fi regretat. Întrebări sâcâitoare "Ce-ai păţit?", " Ce ai?". Minciună sau irascibilitate " Nu am nimic", "Nu te priveşte pe tine". Majoritatea atât aşteaptă, să te vadă vulnerabil ca să poată să-şi înfigă colţii în tine.

E trecut de amiază şi te-ai abandonat în ce aveai de făcut. Un zâmbet larg pe faţa unui apropiat. O mutriţă veselă de copil. Doi ochi prietenoşi şi o codiţă jucăuşă de căţel. Un banc reuşit. O veste bună. Zâmbeşti din spatele măştii. Poţi să ţi-o dai jos. Până la următoarea stare de nestare, griji adunate şi nerezolvate, noapte de nesomn.

Între zâmbet şi mască "De ce sunt?", "Încotro mă-ndrept?", " Nu ştiu", "Fără sens" rămân îngheţate.

Read More

Decizii, decizii

E aproape două şi eu încă zăbovesc în faţa calculatorului. Savurez o cană de lapte cald şi prea iubiţii mei biscuiţi de ovăz (cine are nevoie de ciocolată?).

Pare că mi-am revenit după starea de nestare ce m-a ţinut pe jar de vineri noaptea. După îndelungi sesiuni de despicat firul în patru, am ajuns la concluzia că mai bine nu. Înclinam spre răspunsul ăsta încă din ziua unu, dar acuma sunt convinsă. Mai rămâne să văd cum îmbrac mai frumosc acest "nu" şi-l servesc aşa încât să putem reveni la status quo-ul de dinainte.

După ce am îmbrăţişat momentul adevărului, m-am relaxat şi am luat somn instant. Nu dormisem mai mult de 2-3 ore pe noapte de-atunci. M-am trezit undeva pe la nouă, cu senzaţia că am dormit mai multe zile. Mi-e foarte greu să mă împac cu ideea că pentru a-mi fi mie bine, uneori, trebuie să aleg o variantă mai puţin favorabilă pentru altcineva. M-am luptat cu mine, am vrut din răsputeri să vreau, dar chiar nu am energia necesară, acum, să prefac nu în da.

Read More

Where to now?

Numai ce-am văzut Prozac Nation. A trecut ceva vreme de când un film m-a ţinut trează pe tot parcursul lui, iar la sfârşit am simţit că s-a terminat prea repede. Christina Ricci joacă întotdeauna excepţional rolul de damaged.

Partea mea întunecată mai mereu s-a simţit atrasă de oameni cu personalităţi tulburi şi care aveau nevoie de cineva care să-i repare, să-i salveze. Şi poate prea târziu am realizat că prin asta căutam salvarea mea. În secret aştept şi eu un înger, sau un moment de răscruce în urma căruia să fie totul bine, toate probleme mele să se rezolve.

Mi-a fost greu să înţeleg că procesul de vindecare e un proces lung şi anevoios şi încă n-am ajuns să accept pe deplin lucrul ăsta. Sunt mereu în căutare de lucruri care să mă inspire, să nu mă simt atât de singură, deşi înconjurată de atâţia oameni. Mereu sperând că următoarea persoană pe care o voi cunoaşte mă va înţelege (cel puţin mai mult decât am fost vreodată înţeleasă de cineva) şi va răspunde în mod magic nevoilor mele.

Iar uneori pare că nimic nu mă mai poate tulbura, că am găsit echilibrul mult dorit. Şi de fiecare dată pare că durează atât de puţin. Pe cât sunt de puternică în unele momente, pe atât sunt de fragilă în altele. O adiere rece de vânt, un obstacol aparent nesemnificativ se transformă în suferinţă pură. De ce? Pentru că încă n-am ajuns să accept că viaţa nu devine minunată peste noapte şi rămâne aşa. Nu. Ci tot ce pot să fac e să jonglez cu lucrurile bune şi rele, având speranţa că am încheiat fiecare zi îmbogăţită cu învăţături pe care le pot lua mai departe cu mine. Lecţii şi învăţături trăite de generaţii după generaţii.

Nu demult credeam că îmi doresc să fiu fericită. Apoi am descoperit că mi-e sete de adevăr şi cunoaştere. Mă văd adesea în situaţia în care simt că am înţeles ceva important, dar apoi realizez că sunt mai în ceaţă ca înainte şi nu ştiu care e pasul următor. Veşnica întrebare...Where to now?

Read More

Trambulină

Cam săcâitoare alternanţa asta de zile bune/zile rele (mă refere la vreme). Când e soare afară, sunt veselă şi eu, când nu, n-am chef de nimic şi de nimeni. Nu mă ispitea nici să mai scriu pe blog. Chiar deloc. Dar am epuizat acţivităţile.

M-am apucat de citit. După 40 de pagini am capitulat. Televizorul a stat deschis fix 2 minute. Mi-am descărcat filme, le-am început pe toate, dar n-a trecut niciunul de proba de 10 minute. Am tot scormonit prin muzică, dar parcă nimic nu mă încântă azi. Am încercat să dorm, dar fiecare adiere parcă stătea la pândă. Ar mai fi rămas să ies în oraş, dar mă-ndoiesc că cineva m-ar vrea drept companie, având în vedere acrimea ce mă caracterizează azi. 

Acum ce mai e, o să se întrebe mulţi? Nu ştiu. Puţin din toate. E frigul. Am pe mine 2 bluze şi un pulover şi tot mi-e frig. Ar mai fi cerul plumburiu. Şi oboseala. De trei săptămâni tot alerg dintr-o parte într-alta, încercând să împac şi capra şi varza, iar sfârşitul degringoladei pare îndepărtat, deşi, teoretic, chiar mâine se va produce minunea. 

Apoi mă tot întreb de unde capacitate asta a mea de a-mi alege prieteni care reuşesc să mă spulbere în juma' de oră, să calce în picioare visele mele şi, în general, tot ce însemnă eu, să-mi stârpească cu brutalitate speranţele şi optimismul şi să-mi spună, mai apoi, că doar asta fac prietenii adevăraţi. Nu m-am ferit niciodată de critică constructivă, ba chiar am îngăduit de multe ori mult mai mult decât ar fi trebuit, tocmai pentru că speram să mă ajute să mă înţeleg mai bine, dar de-aici, până la a fi permanent zgândarită de cineva care şi-a făcut o misiune din a mă schimba, e cale lungă. De ce trebuie să mă simt mereu the odd one, doar pentru că sunt visătoare şi mai cred în lucruri în care marea majoriatea nu mai crede? De ce trebuie să fac cum face toată lumea? 

De ce trebuie să fiu ca tine şi să gândesc ca tine doar pentru ţie îţi merge bine? De ce nu pot doar să fiu eu? De ce e atât de greu să accepţi că nu toată lumea vede lumea cum o vezi tu? De fapt, asta mă frâmânta. Nu ploaia sau frigul.

Read More

Experiența Parov Stelar

Am absentat cam mult de pe lumea virtuală, dar am avut o scuză bună, am scris istorie. Cu ce să încep? Probabil cu magica zi de 26 septembrie.

24 de ore înainte de concert. Aprox. 03.00 A.M. Eu eram încă trează. Povesteam de zor cu Adelina. M-am trezit apoi cam şifonată, pe la 08.00, zicându-mi că am suficient timp să-mi fac somnul de frumuseţe până la concert. După alte poveşti nemuritoare şi 21 de clătite (făcute de mine, of course), ceasul bătea ora 18.00. Duş, uscatul părului, alegerea ţinutei, uitat pe youtube la filmuleţe America's got Talent şi s-a făcut ora 21.00.

Un expresso delicios şi rapid de Zorki şi cei trei muschetari (eu şi două prietene foarte bune) eram în 25, în drum spre Polus, locul concertului.

Read More

În căutarea somnului pierdut

Sunt cam morocănoasă de-o săptămână. Cel mai probabil din cauza lipsei de somn. În primele zile nu reuşeam să adorm, iar când se întâmpla să reuşesc, dormeam iepureşte, puţin, 3-4 ore pe noapte şi o ţineam tot într-un coşmar. De vreo trei zile cad ca un bolovan, însă somnul tot nu-i mai dulce. E tot agitat, şi mă tot trezesc de n ori şi mă chinui să adorm iar.

Coșmarurile au încetat, dar tot am parte de visare intensă, pe care mi-o amintesc. Vise lungi şi bizare ce par atât de reale. Parcă aş fi la cinema, în propria-mi minte. Şi în fiecare dimineaţă mă trezesc înainte de ora 08.00, fără posibilitatea de a-mi continua somnul, cu o uşoară durere de cap, cu senzaţia că am fost lovită de un vehicul de mare tonaj, cu cearcăne până-n pământ şi morocănoasă nevoie-mare.

Trebuie să am o discuţie serioasă cu Moş Ene. Nu ştiu cu ce şi-a lungit praful de dormit, dar nu mai funcţionează. Nu se poate să fi ajuns criza până şi la el. 

Până una alta încerc să mă îmbărbătez ca să pot să încep să beau din ceaiul de tei pe care mi-l tot flutură mama sub nas. Mulţi ani nici n-am vrut să aud de niciun fel ceai, mi se făcea rău efectiv când beam (cine ştie cu ce fel de ceai dubios m-a traumatizat mama când eram mică). Aversiunea asta s-a cam potolit începând cu facultatea, pentru că am descoperit ceainăriile şi ale lor specialităţi cu nume fistichii. Dar ceaiul de tei ... câh! Aşa că am o nevoie disperată de alternativă.

Plumb - Sleep

Read More

Servicii de calitate

Asta-i culmea! E a noua oară când se ia curentul în şapte zile şi asta în timp ce sunt la calculator. What is your effin' problem, you effin' incompentent dealing with electricity people? Ce anume vă împiedică să vă faceţi meseria? Seriously! Înţeleg să apară câte-o pană ocazional, dar nu ce-a fost în ultima perioadă. Nu-i destul că mi-e hârb calculatorul şi se mişcă cu viteza melcului rănit, dar de fiecare dată când se întrerupe curentul mi se resetează biosul şi începe să facă figuri.

Auzisem eu zvonul că aşa merge mai nou treaba pe aici, după ce ni s-a prăjit un televizor, iar trei zile mai târziu ni s-a dus şi lada frigorifică. Diagnosticul: scurtcircuit. Mmmda. De aşteptat, din moment ce, numai adineauri, am fost spectatoarea becului ce se agita de parcă ar fi vrut să trimită un S.O.S. Aşa a ţinut-o un minut-două în care părea să spună "Hai să jucăm ceva: Unde-i curentul? Uite curentul! Iar nu-i curentul! Uite curentul!". Iar panele astea simpatice sunt de toate formele şi culorile. Apar, ca din senin, la orice oră (deci nu vei şti când te vor lovi) şi din câte am observat eu au durat până în trei minute, sau chiar până într-o oră (în două zile). În câteva ocazii nici măcar nu mă aflam de plăcere la calculator, ci trebuia să-i tehnoredactez mamei câteva pagini din planificare. Noroc că sunt obişnuită să salvez frecvent modificările şi nu am suferit pierderi mari. Dar problema rămâne problemă. Ce-i de făcut? O analiză succintă indică o posibilă reclamaţie telefonică. Done! S-a remediat situţia? Voi ce credeţi?

Read More

Cursă contra cronometru

Mai ştiu eu pe ce lume trăiesc? După o săptămână extenuantă (ce nu s-a terminat încă), am senzaţia că dorm şi am unul din visele acelea în care ştii că visezi, dar nu te poţi trezi.

Chiar zilele trecute am avut un episod. M-am trezit amețită și somnoroasă cu şina de la perdea lângă mine. Nu ştiu cu cine m-am războit în timpul somnului, dar cert e că, în ciuda oboselii și a faptului că dormeam adânc, am avut putere să apuc perdeaua cu picioarele şi să rup toată şina, fără măcar să mă trezesc. De fapt, colega zice că m-am ridicat un minut, am întrebat unde e perdeaua şi m-am culcat la loc.

Dimineața nu ştiam dacă să râd sau să-mi fac griji pentru mine. Câtă nevoie am de o vacanţă. Undeva departe de lume. Doamne, ce mă obosesc unii oameni! Slavă cerului (de ce ştiu doar exclamații care se leagă mereu de divinitate?) că în curând o să mă mut în cămăruţa mea, pe care n-o mai împart cu nimeni şi o să am parte de liniştea de care am nevoie.

Cât de greu e să duci la capăt un lucru pe care nu vrei să-l faci, dar trebuie să-l faci şi mai şi te împiedici de oameni pisălogi la tot pasul, care-s nişte vampiri energetici ce te seacă de ultima vlagă. E şi mai greu când ai prea mulţi ani de acasă şi nu poţi să spui: "Fată dragă, lasă-mă în pace! Nu vezi că lucrez? Dacă am zis de enşpe' mii de ori nu, înseamnă că e nu." I wish I had more balls ... Dar e criză peste tot.

Tot fac promisiuni ciudate şi nu-ştiu-pe-ce-bazate providenţei (una în care nici măcar nu-i sigur că, într-adevăr, cred) în speranţa că o să ies neşifonată din degringolada asta. Cât de ridicol şi poate fi ritualul ăsta. Şi de ce, totuşi, îl fac?

Katatonia - My Twin
(Total obsedată de cântecul ăsta.)

Read More

Zâmbete ... şi zâmbete

Iată că în 3 zile semnez condica şi pun capăt sejurului meu în locul de baştină şi mă întorc unde mă simt cu adevărat acasă, la Cluj.

A fost o lună pe cât de banală în majoritatea zilelor, pe atât de fascinantă în unele. Iar, acum, când trag linia şi adun plusurile şi minusurile acestei mini-vacanţe, ajung la concluzia că sunt mult mai bogată sufleteşte decât eram în urmă cu o lună. 

Eliberare şi liberatate. Când resentimentele se prefac în cenuşă, iar, apoi, se transformă în prietenie. Am învăţat să reîndrăgesc o persoană al cărei nume n-am suferit să-l aud rostit aproape un an de zile. Un an care mi-a părut cât zece. Ultima persoană cu care credeam că aş mai putea fi prietenă. Ultima persoană cu care credeam că aş putea să mai stau de vorbă ore întregi la telefon, la glumele căreia să mai râd, sau alături de care să merg pe stradă şi să mă simt fericită. O persoană care îmi e azi din nou dragă, fără să mai aştept ceva în schimb, însă.

Zâmbetele mi s-au hrănesc din momente în care am stat de vorbă, sau pur şi simplu ne-am privit. La fel ca mai demult. Dar atât. Nimic mai mult. Vreau să mă bucur de clipele prezente, şi cât va fi, atât va fi.

Read More

Jurnal de vacanţă

De două săptămâni am lăsat agitaţia Clujului, pentru prea plictisitorul orăşel natal. Ştiam ce mă aşteaptă, orice, numai relaxare nu. Să nu fiu nedreaptă. În prima săptămână a fost binişor. Cum nu mai dădusem pe acasă de mult, mom a fost numai lapte şi miere: "Ce să-ţi facă mama de mâncare?", "Ce să-ţi cumpere mama?" ... apoi, şi-a revenit: "Te-ai îngrăşat!", "De ce îţi cumperi numai blugi şi nu îţi iei o rochiţă draguţă?", "De ce nu te porţi ca o domnişoară?", "Când ai de gând să te apuci de învățat pentru restanțe?", "Când ai de gând să te maturizezi? La vârsta ta aveam grijă de propria famile", "De ce ţi-ai ales facultatea asta?", "De ce nu ne asculți? Noi ştim ce-i mai bine pentru tine. Am trecut prin viaţă."... Mda.

Se presupune că ar fi trebuit să învăţ să o ignor, până acum, dar cumva, cuvintele ei au întotdeauna acelaşi efect. Mi se şterge orice urmă de zâmbet de pe faţă, orice urmă de optimism şi chef de viaţă. De ce trebuie să facă asta mereu? De ce nu poate bucura pur şi simplu că-a acasă?

Acasă ... Pentru mine e camera mea, patul, biroul meu, cărţile mele. Refugiul meu. În rest nu mă simt legată cu nimic de acest orășel decrepit, ce se descompune pe zi ce trece, populat de localnici cu care n-am ce împărţi, decât ziua bună. Puţinii oameni ce mi-au fost şi îmi sunt dragi, sunt acum risipiţi peste tot, şi nu dau semne că o să dea pe-aici în vacanţa asta, aşa că n-am cu cine ieşi, nici măcar la o plimbare.

De când am venit pierd vremea devorând cărţi şi emisiuni de pe Discovery Travel & Living. Dorm puţin şi zbuciumat. Sunt încă prea tulburată de o veste. Veste ce a generat o groază de noi dileme şi întrebări. Şi văzând reacţia altor oameni, în legătură cu subiectul, mi-am dat seama cât mi-e de scârbă de România, de mizeria şi ignoranţa în care trăiesc oamenii. Îmi face rău să văd tabloul ăsta patetic şi să ştiu că viaţa mea e prea neînsemnată pentru a contribui cu o schimbare.

Acesta era visul meu cel mai însemnat. Să-mi trăiesc viaţa în aşa fel încât să contribui vieţii celorlalţi cu ceva pozitiv. Să fac ceva care să conteze. Oarecum, în liceu făceam asta, poate nu într-un fel semnificativ, dar pentru unii chiar a însemnat ceva. Eram psihologul şi, apoi, măscaricul de serviciu pentru colegii de clasă. Alinam şi înveseleam. Începând facultatea am uitat de ceilalţi şi m-am învârtit în jurul propriilor probleme, mai ales în primul an. Am trecut cu greu peste haosul din perioada respectivă. Şi acum realizez că, deşi era normal să-mi ia un timp să îmi revin, am suferit şi mai mult pentru că am uitat să dăruiesc.

Poets Of The Fall - Carnival Of Rust

Read More

Eu cine sunt azi?

Sunt o ramură de salcie ce rezonează cu fiecare adiere de vânt, fiecare particulă de emoţie, senzaţie, experienţă emanată de tot ce mă-nconjoară.

Sunt un ghiveci, atât de bogat în ingrediente, că sunt zile în care nu mă înţeleg deloc. Nu pot să înţeleg de ce am avut reacţia respectivă, de ce am avut gândul acela.

Mă scoate din sărite că uneori vorbesc mult şi prost şi fără mine şi totuşi cei din jur nu par să observe asta. Sunt ameţiţi de vârtejul de cuvinte şi trăiri haotice şi cumva par să creadă că e ceva pozitiv.

Aş vrea să nu mă contrazic cel puţin odată pe oră şi să nu mă răzgândesc în fiecare zi. Aş vrea să nu mai planific lucruri ce nu trebuie planificate, ci să-mi drămuiesc mai înţelept timpul. Aş vrea să învăţ să-mi cunosc mai bine calităţile şi defectele, să ştiu să le fructific pe primele şi să le camuflez pe celelalte. Aş vrea să învăţ să mă accept şi să am încredere în mine.

Read More

Uncomfortably slow

Cred că cu toţii avem un dram de autism în noi şi ne simţim în siguranţă în propria rutină, iar când acesta e perturbată simţim că ne fuge pământul de sub picioare. Eu, cel puțin, simt asta de multe ori.

Am terminat orele de practică şi acum mă simt oarecum descumpănită. Erau 8-9 ore pe zi în care aveam un scop precis, în care trebuia să mă concentrez şi să fiu acolo, îndiferent că mi-era somn, sau eram într-o pasă proastă şi nu aveam chef, sau oricare alt motiv. A amâna nu era o opţiune. Nu mi-a fost uşor să adaptez programului încărcat şi efortului, dar către sfârşit îmi intrasem în mână. Iar acum nici nu ştiu ce să fac cu timpul rămas. 

Nu mă încântă deloc ideea de a avea două luni, pentru care nu am aproape nici un plan, în faţă. Probabil o să merg acasă pentu o vreme, dar o să mă satur repede de a nu face nimic toată ziua. Aş vrea să fie o vară diferită de toate verile pe care le-am avut. Plină de dinamism.

Melodia asta îmi dă fiori de fiecare dată când o aud. Versurile şi instrumentalul descriu atât de bine trăirile mele, care, de ar fi puse pe hârtie şi pe un portativ, cred ar suna întocmai.

Newton Faulkner - Uncomfortably Slow

"Travelling again
I know exactly how it's gonna end
The routine day dream starts as I get off
I'm holding up the queue
Because my ticket won't go through
I know it should be simple but it's not

So don't take my photograph
Cause I don't wanna know how it looks
To feel like this
As cars and people pass
It feels like standing still but I know
I'm just moving uncomfortably slow

Something's gotta change
I know I'm lucky in a lot of ways
So why do I want more
Than what I have?
Brace myself to hear the lies
I wonder if they know that I
Don't get the jokes but I just
Need to laugh

So don't take my photograph
Cause I don't wanna know how it looks
To feel like this
As cars and people pass
It feels like standing still but I know
I'm just moving uncomfortably slow

I'm just moving uncomfortably
Slow down
There's infinite detail
When you break it down
It all becomes simple how
It all becomes clearer now

So don't take my photograph
Cause I don't wanna know how it looks
To feel like this
As cars and people pass
It feels like standing still but I know
I'm just moving sub-consciously
One day I guess i'll be
The man that you think you see
I'm just moving uncomfortably
Slow."

Read More

Ary scrie un roman

Ar fi interesant să dau curs acestui îndemn al câtorva prieteni, dar mă tem că n-aş şti ce să scriu. În nici un caz n-ar fi un roman de dragoste, sau poate da, dar să fie dragostea de viaţă. E una să scriu câteva rânduri pe o pagină de blog, scântei de moment, şi una să clădesc o lume întreagă pe ficţiune. Nu mă pricep să scriu despre alţii, ştiu să scriu doar despre mine. Iar o scriere de anvergură ar însemna să mă expun mult prea tare. Aici, deşi aştern un spectru larg de trăiri, nu mă simt atât de dezgolită. Exprim numai cât simt că e necesar și safe, să o dau pe englezește.

Până una-alta, eu îmi văd de planuri. Sper să reuşesc tot ce mi-am propus pentru toamna asta. Am atâtea vise, idei, speranţe. Nu mai vreau să simt că a mai trecut un an fără să simt că am trăit din plin, fără să simt că am luat o gură sănătoasă din aerul cel mai proaspăt şi aromat al vieţii. 

Nu ştiu exact ce o să fac, dar cert e că nu mai vreau să stau degeaba. Vreau, mai mult ca niciodată, să fiu eu însămi, să caut să mă cunosc mai bine şi să nu mă programez în funcţie de alţii. Nu mai vreau să văd ce mă-nconjoară în tonuri de gri. 

M-am trezit, abia acum, când mi-a ajuns cuţitul la os. Mai am doar un an de facultate, după care urmează un job mare consumator de timp. Aşa că, vrând-nevrând a trebuit să-mi reevaluez priorităţile. Timpul trece şi nu vreau să privesc în urmă cu regretul că n-am făcut nimic important pentru mine. So, carpe diem, baby!

Avenged Sevenfold - Seize the day

Read More

Ce-ar fi dacă

O leapşa pentru descreţirea frunţilor:

• Dacă aş fi fost o lună, aş fi fost… aprilie.
• Dacă aş fi fost o zi a săptămânii, aş fi fost... sâmbăta.
• Dacă aş fi fost o parte a zilei, aş fi fost… răsăritul.
• Dacă aş fi fost un animal marin, aş fi fost… delfin.
• Dacă aş fi fost o direcţie, aş fi fost… vest.
• Dacă aş fi fost o virtute, aş fi fost... adevărul.
• Dacă aş fi fost o personalitate istorică, aş fi fost… Eleanor Roosevelt.
• Dacă aş fi fost o planetă, aş fi fost… Pământul.
• Dacă aş fi fost un lichid, aş fi fost… apa.
• Dacă aş fi fost o piatră, aş fi fost… agat.
• Dacă aş fi fost o pasăre, aş fi fost… lebădă.
• Dacă aş fi fost o plantă, aş fi fost… salcie.
• Dacă aş fi fost un tip de vreme, aş fi fost… o zi însorită de primăvară.
• Dacă aş fi fost un instrument muzical, aş fi fost… harpa.
• Dacă aş fi fost o emoţie, aş fi fost… bucuria.
• Dacă aş fi fost un sunet, aş fi fost… sunetul mării.
• Dacă aş fi fost un element, aş fi fost… aerul.
• Dacă aş fi fost un cântec, aş fi fost… Walking on a dream (Empire of the Sun).
• Dacă aş fi fost un film, aş fi fost… Eternal Sunshine of the Spotless Mind.
• Dacă aş fi fost un serial, aş fi fost… Being Erica.
• Dacă aş fi fost o carte, aş fi fost… Mândrie și Prejudecată.
• Dacă aş fi fost un scriitor, aş fi fost… Jack London.
• Dacă aş fi fost un personaj de fictiune, aş fi fost… Elizabeth Bennet (Mândrie și Prejudecată).
• Dacă aş fi fost un fel de mâncare, aş fi fost… pizza.
• Dacă aş fi fost un oraş, aş fi fost… New York.
• Dacă aş fi fost un gust, aş fi fost… acrişor.
• Dacă aş fi fost o aromă, aş fi fost… aromă de pepene.
• Dacă aş fi fost o culoare, aş fi fost… verde.
• Dacă aş fi fost un material textil, aş fi fost… bumbac.
• Dacă aş fi fost un cuvânt, aş fi fost… zâmbet.
• Dacă aş fi fost o parte a corpului, aş fi fost… ochii.
• Dacă aş fi fost o expresie a fetei, aş fi fost… expresia fericirii.
• Dacă aş fi fost o materie de şcoală, aş fi fost… lb. engleză.
• Dacă aş fi fost de desene animate/anime, aş fi fost… Yuki (Vampire Knight).
• Dacă aş fi fost o formă geometrică, aş fi fost… cercul.
• Dacă aş fi fost un număr, aş fi fost… 7.
• Dacă aş fi fost un mijloc de transport, aş fi fost… un Harley-Davidson.
• Dacă aş fi fost o piesă de îmbrăcăminte, aş fi fost… o pereche de skate shoes.

Read More

O mie opt sute trezeci şi trei

Am moţăit timp de vreo oră, dar bancheta incomodă m-a împiedicat să duc misiunea la bun sfârşit. Când am urcat era o căldură infernală, acum plouă. Şi e bine.

Tovarăşii mei de drum nu sunt foarte prietenoşi. Numai bine, pentru că nici eu nu am dispoziţia pentru discuţii mărunte. Cei din faţa mea, sunt un cuplu tânăr şi cam ciudat, cel puţin în viziunea mea. El pare destul de "la locul lui", simplu, curăţel cu privirea visătoare. Ea însă e o mini pitzi ce aruncă priviri răutăcioase. Cred că e doar o copilă de liceu. Are o figură superbă. Trăsături delicate. Ochi mari albaştri şi câţiva pistrui adorabili în jurul nasului. Corpul îi e la fel de armonios. 

Din gesturi îţi dai seama că e conştientă de frumoseţea ei, care, din păcate, se rezumă la generozitatea naturii, în rest arătând ridicol. Poartă nişte pantaloni imitaţie de mătase, negri, pe care îi poartă de prea mult timp, sau nu, având în vedere calitatea materialului, cert e că sunt foarte zgâriaţi, ceea ce-i face să pară destul de uzaţi. Un top de un verde spălăcit îi îmbracă bustul. E suficient de transparent cât să i se vadă sutienul în dungi roz, care-i atârnă o parte şi pe afară. Pe post de curea are o centură sclipicioasă cu sigla D&G. Pe unghiile de la mâini poartă un roşu ciobit, în timp ce pe cele de la picioare poartă un lac roz ce se asortează cu şlapii roz cu paiete aurii pe care-i poartă pe post de încălţăminte.Părul, de culoare spicului de grâu, se vrea aranjat în bucle, dar e doar prin toate părţile. Într-o parte are prinsă o agrafă în formă de fluture care e menită să-ţi ia ochii cu pietricelele ei wanna-be diamonds. Gesturile îi sunt la fel de haotice precum vestimentaţia. 

Tinerele de lângă ea nu par să observe nimic din ce se petrece în jur, îşi văd liniştite de poveşti. Au amândouă veştimenţaţii gotice, dar au feţe simpatice. Tânăra de lângă mine cred că e cea mai în vârstă dintre noi. E tăcută mâlc şi adânc cufundată în lectura revistei "Ioana". Şi uite că ne-a mai venit o tovarăşe. Toată e un roz, din cap până-n picioare, pupe-o tanti!.

 Observ schimbări în expresiile faciale ale celorlalţi. Cu siguranţă a ajuns şi la ei găleata cu parfum aruncată pe ea. Nu ştiu de ce m-am axat pe descrierea fetei din faţa mea. Poate pentru că m-a frapat discrepanţa dintre figura ei angelică şi lipsa de fineţe din vestimentaţie, gesturi şi limbaj, care nu e nici el suficient de periat. Pare un copil răsfăţat şi fără minte, şi totuşi ... în unele momente o văd cum se lipeşte de prietenul său şi se cuibăreşte la pieptul lui întocmai ca un copil la sânul mamei sale.

Oarecum, clipele acestea de tandreţe erau înduioşătoare. Clipe ce mie îmi lipsesc cu desăvârșire, de un timp ce-mi pare o veșnicie.

Read More

Desaga cu amintiri

Sunt printre puţinii norocoşi care au avut parte de o copilărie fericită. De la 2 până la 5 ani am locuit cu bunica la ţară. Am putut să-mi manifest rebeliunea cât am vrut, pe uliţa satului şi aş putea spune că am fost chiar răsfăţată, deşi nu mi-a fost tolerată niciodată lipsa de bun-simţ. Sunt recunoscătoare că am avut-o pe băbica mea, care a ştiut să-mi facă toate poftele, dar ştia şi să mă pedepsească blând, când era cazul. Orice am învăţat de la ea am învăţat nu de teamă, cum a fost cu ai mei, ci pur şi simplu a rămas sădit în mine, fără ataşamente neplăcute.

Da, am fost un copil fericit, datorită ei, pentru că am primit iubire în locul constantelor presiuni de mai târziu. Mă mai pedepsea când plecam de acasă şi uitam să mă mai întorc, dar niciodată într-atât încât să mă marcheze. Iar în rest, era aşa cum orice bunică ar trebui să fie. Mă bătea uşor pe spate când trebuia să adorm de amiază, aşa cum faci cu nou-născuţii, îmi spunea poveşti seara, înainte de culcare şi adormeam îmbraţişate. Îmi suporta firea pupăcioasă şi îmi făcea toate poftele culinare. Mă îngrijea când făceam buba. Şi cel mi-a important, nu mi-a îngrădit personalitatea, chiar şi atunci când nu mă înţelegea. 

De mică am avut un "talent" nefast în a-mi alege pertenerii de joacă, pentru că eram încă de pe atunci atât de naivă. Eram în lumea mea unde totul era o poveste şi credeam că binele va triumfa întotdeauna, unde nu sufeream pentru că rareori vreun rău mă ajungea. Îmi amintesc că, dintre toţi copii din sat, mă jucam în special cu două surori, care locuiau la câteva case de mine. Mereu îmi cereau jucăriile cu împrumutul, iar eu cu inima deschisă le dădeam. Nu vedeam nimic rău în asta. Dar niciodată nu mi le returnau, până când am ajuns să nu mai am niciuna.

Ţin minte după-masa aceea ca şi când nu ar fi trecut aşa de mult de atunci. Bunica avea treabă şi eu stăteam pe capul ei pentru că nu mai aveam nici o jucărie şi mă plictiseam. M-a întrebat unde îmi sunt jucăriile. Nu observase până atunci că rând, pe rând îmi dispăruseră toate. Am dat din umeri şi după câteva reluări insistente ale întrebării i-am spus că voiau fetele lu' Sandu să se joace cu ele şi eu le-am împrumutat. S-a supărat pe mine şi mi-a zis că pe mine mă duce lumea de nas cum vrea. Apoi m-a luat de mână şi am mers la vecini să-mi recuperez juăcăriile. 

Acolo a urmat o scenă pe care atunci n-am putut s-o înţeleg. Bunica i-a spus mamei celor două fete că eu le-am împrumutat nişte jucării şi că am vrea să le luăm înapoi. Ea a chemat-o pe una dintre ele, iar ea a zis că eu nu le-am dat niciodată nimic. N-am reuşit să înţeleg cu a putut să mintă cu atâta hotărâre. Mă uitam mirată şi nu puteam să înţeleg de ce făcea una ca asta. Curios, la gât avea tocmai mărgelele pe care mi le făcuse bunicul meu. Am rugat-o să mi le dea măcar pe acelea. A început să ţipe şi să zică că ea primise mărgelele de la bunicul ei, o minciună sfruntată şi evidentă pentru toţi cei care erau de faţă. Când mama ei a încercat să i le ia, s-a aruncat de pământ şi a început să plângă şi să dea cu pumnii în cimentul acoperit de praf. Mama ei a ridicat-o şi a dat iar să-i ia mărgelele. Eu am luat-o de mână pe bunica şi am rugat-o să plecăm I-am zis că poate să le pătreze. Nu am suferit pentru jucării, dar eram nedumerită de ce s-a purtat aşa. 

Bunica, deşi era supărată pe mine şi cred că mi-a şi zis atunci că-s prostuţă, m-a luat în braţe şi m-a legănat şi m-a pupat în timp ce îmi ţinea morală că nu trebuie să am încredere în oricine. Dar ele nu erau oricine. Erau tovarăşele mele de joacă. Erau cele mai aproape de casa mea. Cred că a fost prima mea dezamăgire în legătură cu oamenii. Nu mi-am primit jucăriile înapoi niciodată, dar am continuat să mă joc cu vecinele mele ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Timpul a trecut, dar uneori simt că acel copil vesel naiv şi proştuţ nu m-a părasit niciodată. Şi nici acum nu pot să înţeleg de ce unii sunt cum sunt şi de ce pot să facă rău înadins. Poate din teamă. Am ajuns să cred că oamenii aceştia sunt cei mai speriaţi.

Katie Melua - Just Like Heaven
*Mai multă muzică*

Read More

Am fost iubită

Bunica ... cea care mi-a adus atâta bucurie în viaţă, în ciuda faptului că era un om atât de simplu. În copilărie o iubeam enorm şi cred că am ştiut să o apreciez o vreme şi după ce ne-am mutat la oraş, cu ai mei. Apoi am început să cresc şi m-am transformat într-o adolescentă mai distantă care nu mai avea răbdarea de odinioară pentru a sta de poveşti cu băbica ei. Nici mama nu nu mi-a dat un exemplu foarte bun, pentru că o certa foarte des pentru mai orice făcea, de parcă ar fi fost un copil. Eram în continuare ataşată de ea, dar nu i-am dedicat suficient timp pe cît ar fi meritat. Credeam că am destul timp pentru asta. Credeam că e nemuritoare. Credeam că va trăi să-şi vadă strănepoţii. 

Dar nu a fost aşa. Anul trecut, în septembrie, revenisem în Cluj pentru școală. O lăsasem bine. Cam slăbită ce-i drept, dar mă gîndeam, e ceva firesc, datorită vârstei. Printr-un telefon aflu de la mama că dintr-o dată a început să se simtă rău, dar nu realizam gravitatea situaţiei, deoarece nu mi-a spus totul, ca să nu mă îngrijoreze. 

Îmi amintesc ziua aceea, în care m-am întors acasă, de parcă ar fi fost ieri. Tata m-a luat de la gară şi pe drum către casă mi-a spus că starea ei e foarte gravă şi că era aşa de mai bine de-o săptămână. Dar nimic din ce avea să-mi spună el nu m-a pregătit pentru ce am găsit acasă. Am găsit-o în camera ei legată la perfuzii şi chinuindu-se să respire. La vederea asta, m-am blocat preţ de câteva minute. Apoi auzeam ca prin vis cum mama îi zicea "mamă, a venit Ioana, a venit Ioana..." 

M-am apropiat de ea, am luat-o de mână şi mă chinuiam să-i vorbesc. Era desfigurată şi asta mă înspăimânta. Nu puteam să înţeleg cum a putut ajunge aşa, doar o lăsasem bine. Mă privea şi a încercat să zică ceva, dar nu înţelegeam ce zice. Am mângâiat-o şi am asigurat-o că nu mai plec nicăieri. Am stat cu ea o parte din noapte dându-i apă şi vorbindu-i până a adormit. O priveam în somnu-i zbuciumat şi mă înspăimantam. Era atât de albă şi inertă. Am adormit plângând. Mă durea atât de tare că n-am fost alături de ea când suferea. N-am dormit două ore că m-a trezit mama. Se stinsese. M-am repezit spre camera ei. Nu puteam să cred că a murit. O strângeam în braţe şi îi strigam să-şi deschidă ochii. Nu putea să fie moartă. Nu ea, cea care m-a iubit atât de mult încât s-a chinuit să rămână în viaţă doar ca să mă poată vedea pe mine. Mama mi-a spus apoi că întreba de mine tot la câteva ore şi că era o minune că supravieţuise atât având în vedere că nu mai putuse mânca nimic de mai bine de o săptămână. Abia atunci am înţeles cât de mult m-a iubit. N-a putut pleca înainte să mă vadă.

Uneori mă trezesc gândindu-mă la ea, ca şi cum ar fi încă în viaţă. Uneori încă mi se pare un vis. Nu mi-au rămas decât amintirile frumoase cu ea şi regretul că nu am petrecut atâta timp cu ea, pe cât ar fi trebuit.

Read More

Somn bizar

Din depărtare o melodie suavă ce îneacă simţurile mă cheamă constant să-mi închid ochii şi uit de mine. Aproape că m-am simţit bolnavă dormind atâtea ore peste cele normale. Mintea mi-e la fel de grea ca atunci cînd te trezeşti după un somn lung şi greu şi nu mai ştii ce zi e, ce an e, ce cauţi acolo. Deşi aş zice că mai mereu sunt suspendată într-un spaţiu fantomatic, trasat de linii mânjite, neclare, totuşi, în ultimul timp resimt asta mai mult ca de obicei.

Nu-mi doresc decât să treacă timpul cât mai repede, să ştiu ce e real şi ce nu. Relaţii tulburi și obositoare. Oameni stranii pe care nu reuşesc să-i înţeleg până la capăt. Atâtea întrebări ce nu-şi găsesc răspuns. Până când atâtea incertitudini? Până când doar praf în vânt? Până când doar letargie şi inerţie?

Flyleaf - All Around Me

Read More

Epopeea Nimicului

Mă bătea gândul, de ceva vreme, să-mi şterg blogul, nu de alta, dar prea mulţi cunoscuţi au început să-l citească şi nu mai puteam să scriu despre mai nimic, pentru că imediat eram asaltată cu întrebări, cicăleli & co.

Poate mă simţeam şi sufocată (ce ridicol sună) de cei 135 "fani" adunaţi graţie "magnificului" "Followers". Aşa că pe lângă schimbarea linkului, mi-am mutat scriiturile pe alt profil. Sper că aici mă vor urma doar cei ce găsesc cu adevărat plăcere în citirea blogului meu. Am renunțat, în plină glorie, la poziția din topul Zelist și la simpaticul link ce mi-a adus o exagerată recunoaștere pentru nişte gânduri amărâte, vrute şi nevrute, doar pentru că se poartă să citești bloguri frecventate de multă lume.

Recunosc că m-am cam umflat în pene de la ultimile statistici ale traficului, iar acum încerc să scap de mândria asta proastă care se ţine ca o ciumă de mine. Dar eu sunt mai rapidă. E mai bine să mă îndepărtez, cât nu m-am pierdut cu totul în apetitul pentru popularitate, ca să nu uit de ce am început să scriu. Să-mi păstrez cât se poate de intact colțișorul în care pot împărtăşi o părticică din mine, unor necunoscuţi cu nume fistichii prin cuvinte şi muzică, sau în care mă pot descărca liniștită, când simt că nu mai pot (fără să stresez persoanele dragi).

Toată acestă "renaştere" ar fi trebuit să-mi ofere acel sentiment de eliberare pe care îl căutam. De n-ar fi un mic detaliu care îmi stă precum un oscior de pește ce s-a înfipt în gingie, după ce ai mâncat o porție gustoasă, în urma căreia ai fi sătul şi mulţumit, de n-ar fi afurisitul acela de oscior. La nici o zi după ce am renunțat la adresă, cineva (care probabil îmi citea blogul) s-a hotărât să-şi însuşească vechea mea adresă şi să o transforme într-un blog, pe care care nu are nicio activitate. 

Nu pot să-mi dau seama de ce mă sâcâie atât de tare faptul ăsta. Probabil pentru că vreau să fug de responsabilități și investesc energie în toate nimicurile, în loc să fac ceva cu adevărat util şi anume să învăţ serios pentru examenele din sesiune. 

Deep Dish feat. Stevie Nicks - Dreams

Read More

The Fading Sunshine of a Not So Spotless Mind

If I could erase my memory, I'd erase the last couple of years with no doubt, whatsoever. If I didn't have the choice to erase a limited period of time, then I'd erase it all. No second thoughts. I'd start over.

But would I be happy, not knowing who I am? Even though "you" is defined by a bunch of mistakes, in the end one finds comfort in knowing they are theirs, nobody else's. Certainty is what people take comfort in. They fear not knowing. But now, knowing what I know, I'd choose not to know.

If I could, would I choose to be someone else? Perhaps not, I'd just choose to be different. I'd choose to be the "me" I wanna be. What's stopping me to be be the me I want to be? Not much. Just 21 years.

Read More

Deznodământ

Mi-e un somn teribil. După zile şi zile de zăpuşeală, a venit în sfârşit ploaia. Aveam nevoie. E o atmosferă de răcoare şi somnolenţă. Aş visa toată ziua în pat, dar am atâtea de făcut ... Cât despre laptop, sunt bună de plată.

Read More

Probabilităţi

Aşa cum mă aşteptam, perioada asta de bine nu era decât liniştea de dinaintea furtunii. Era previzibil, doar viaţa mea merge pe un tipar destul de bine definit. Normal că au apărut o serie de situaţii care mă împing din nou pe marginea neliniştii, deşi încerc să le iau cu mai multă detaşare ca în trecut.

Un exemplu de astfel de situaţii ar fi "micul" accident de vineri. Am vărsat apă pe laptopul unei colege de cameră iar acum mă văd în faţa probabiliţăţii (foarte mari) de a-i plăti contravaloarea. Şi nu e orice marcă, ci e Sony Vaio. Vineri mai aveam speranţe că se va termina cu bine, dar când mi-a zis că nu l-a lăsat să se usuce decât până a doua zi şi că după ce l-a aprins a mers un minut, apoi s-a stins brusc şi nu îi mai merge de atunci, mi-a căzut cerul în cap. O mică speranţă ar fi service-ul, dar având în vedere că am auzit că fură piese la greu şi că îţi pun piese stricate la loc, zicând că nu se mai poate repara, trebuie să iau în calcul şi un final mai puţin luminos. În cel mai rău caz o să muncesc toată vara să-i plătesc laptopul. La început am cam disperat, apoi mi-am zis că prostia(neatenţia) se plăteşte şi doar n-o să-mi fac casă din banii ăştia.

Poate o să învăţ şi eu să fiu mai atentă. Înainte aş fi crezut că vaaai, ce ghinion pe capul meu. Acum îmi dau seama că ţine de probabilităţi. O sticlă pe masă cu apă al cărui dop nu era pus bine, un laptop pe pat la câţiva centimetri de sticla cu apă. O coadă de mătură. Două mâini stângi ale mele. Do the math.

Pe lângă asta am sesiunea la care nu cred că pot face faţă. Sunt mereu obosită, nu reţin nimic, am mult prea multe materii, mult prea multe proiecte stupide şi mai ales faptul că de abia mai cred în mine. Uneori îmi zic că pot, alteori îmi zic, "pe cine vreau să păcălesc?". Iar cuvinte astea infecte. "Nu ştiu". Nu ştiu ce să fac, nu ştiu pe unde s-o iau, nu ştiu ce să hotărăsc. Pentru că nu vreau să dau greş. Aveam un plan bine schiţat în minte, dar bineînţeles că au apărut lucruri care mi l-au dat peste cap. Se putea să nu? Aşa că time for plan B. Nu ştiu care-i acesta, încă, dar come what may şi cumva tot o ies la liman. Trebuie. Fără doar şi poate.

Read More

Unde

N-am stare, n-am somn, deşi sunt destul de obosită. Mi-am reluat, acum câteva ore, studiul pentru unul din examenele planificate pentru mâine şi mi-am adus şi ajutor, muzica fiind întotdeauna un suport de nădejde, cu greu mă concentrez fără ea. Dar cum Mp3-ul era descărcat, mi-am luat telefonul cu mine, cu gândul să ascult muzică la radio. Înarmată cu material didactic consistent şi prietenoasele căscuţe în urechi, m-am apucat de treabă.

Dezavantajul când asculţi radio, e că ai şanse foarte mari, ca, la un moment dat să dai peste o piesă care nu-ţi place de nici o culoare, iar prin urmare faci ce e de aşteptat, schimbi postul. Aşa am dat eu de Kiss FM şi ceva emisiune de la miezul nopţii. Nu mai ştiu cum se numeşte, dar e genul de emisiune la care oamenii sună şi se plâng de bubele din relaţiile lor, iar moderatorii îşi dau cu părerea. 

Se putea să nu las pe frecvența respectivă? Normal că nu se putea. Aşa că mi-am continuat treaba cu urechile ciulite la emisiune. O decizie neinspirată. Nu mai ţin minte mai nimic din ce am subliniat cu markerul, sau ce am scris pe foi, dar, în schimb îmi amintesc cu lux de amănunte discuțiile din emisiune.

Am mai aflat, încă o dată, că mai există oameni care se iubesc şi după 3 ani şi sunt hotârâţi să facă relaţia să meargă, lucru care pentru mine e un miracol, având în vedere că la mine relaţiile mor înainte de a începe. Dar nu cazul acesta mi-a atras atenția cel mai tare, ci telefonul unui puşti de 19 ani, care nu mai ştia ce cadou să-i facă prietenei la aniversarea de 7 luni, ei fâcând schimb de cadouri confecţionate de ei la fiecare lună aniversară. Sunt mai multe detalii pe care ar trebui să le menţionez, dar mi-e lene, aşa că o să sar direct la partea ce m-a adus pe mine din nou sub semnul întrebării.

Comentând povestea puștiului, moderatorul zice că pentru fiecare dintre noi e cineva special. Povestea m-a impresionat nesemnificativ, dar mi-a reaprins întrebarea, oare chiar este pentru fiecare din noi o persoană care ne poate iubi şi accepta aşa cum suntem, iar noi să răspundem în același fel?

Chiar acum câteva zile, cineva mi-a dat un răspuns pe care nu îl aud prea des. Că nu există acel cineva şi nu există iubire, ci totul se învârte în jurul interesului, iar persoana ce face obiectul afecţiunii noastre doar suplineşte un gol (sau mai multe). Mai zicea că putem determina orice persoană să ne placă, dacă procedăm cum trebuie.

S-ar putea să-mi surâdă perspectiva asta. De ce? Pentru că dacă pe lumea asta e o singură persoană care mi-e potrivită şi cu care aş putea îmbătrâni, atunci sunt toate şansele să mor singură şi nefericită. Mulți ar spune că doar gândesc negativ şi că am toată viaţa înainte să găsesc pe cineva şi că n-am de ce să mă grăbesc. Eu nu mă grăbesc niciunde. Tinerii de 19 ani care sunt de 3 ani împreună se grăbesc undeva? Pur şi simplu s-au întâlnit şi au rămas împreună. E greșit să-ţi doreşti ceva firesc şi anume să iubeşti şi să fii iubit(ă)?

Cândva credeam că am avut parte de asta, acum nici nu mai ştiu ce a fost, pentru că toate sentimentele acelea îmi par aşa străine şi îndepărtate. Ca orice adolescentă, am visat cu ochii deschişi la ACEA persoană, însă am ajuns să accept posibilitatea că se poate să nu existe, sau să n-o întâlnesc niciodată. De o vreme, însă, m-am detaşat şi am ajuns să mă împac cu gândul acesta. Vorbeam azi cu un prieten şi îmi zice amuzat, "ţi-a luat ceva vreme, dar cred că începi să înveţi lecţia". Poate da, încep să învăţ, în sfârşit.

Nu de mult jeleam ceva ce nici nu începuse, când m-am oprit brusc şi mi-am dat seama că viaţa nu aşteaptă după bocelile mele şi dacă vreau să-mi fie bine, trebuie să schimb ceva fundamental. Aşa că m-am pornit cu forţă spre ce îmi doresc acum. Să fac curăţenie în bagajul interior, că e o îmbâcseală de nedescris.

Vorbind de dorinţe, după ce renunţasem la speranţa că o să-l revăd pe "ză gorgeous french dude" (pe care l-am cunoscut când am fost la mare şi de care m-am ciocnit tot weekendul respectiv prin gări, trenuri, plajă), ieri s-a întâmplat în sfârşit, dar culmea probabilităţilor, eram pe cealată parte a străzii, iar cum eram în criză n-am avut timp să trec strada să-l salut. Dar măcar i-am revăzut zâmbetul de milioane.

Hmmm, o groază de lucruri de alte interesante s-au întâmplat săptămâna asta. Nu ştiu cum sunteţi voi, dar mie mi-e bine.

Queen - You Don't Fool Me

Read More

Serviţi creier pane?

30 Seconds to Mars - Attack

Read More

Gândirea magică

Magicul e întotdeauna mai atrăgător ca realitatea. Din cele mai vechi timpuri ființa umană a refuzat să se limiteze la ce vede în jur și a plămădit mituri, a tatonat nevăzutul încercând să-i dea explicaţii convenabile. E ceva atât de liniștitor în a crede în miracole, în coincidenţe care nu sunt pure coincidenţe, în aşa zisul destin. Cel mai ciudat e când în interiorul tău se confruntă două tendințe contradictorii, când ţi-e sete de adevăr şi vrei să-l afli, dar nu ai reușit să-ţi dai seama ce forţă guvernează viaţa ta, forţa concretului, care simplifică totul, sau forța credinţei care îl învăluie într-o aură de misticism şi complică totul, dar parcă îl şi face mai atrăgător.

Îmi dau seama că nu pot să fiu şi cu un picior în căruţă şi cu unul pe pământ, dacă continui aşa o să fiu sfâşiată, n-o să ajung niciodată la un rezultat. Dar pe care drum să-l aleg, la galop în căruţă, spre necunoscut, sau drumul anevoios, pe jos, cercetând îndeaproape fiecare amănunt din jurul meu, fiecare potecă, care anticipează pericolul?

Mi-am dat seama că problema mea n-a fost că n-am căutat răspunsuri, doar că le voiam atunci, în momentul acela. N-am avut răbdare să le caut cu îndârjire. Dacă o soluţie nu venea suficient de repede, abandonam dilema şi cercecetam alta. Drumul cel mai rapid nu e întotdeauna şi cel mai bun.

Am auzit de la foarte multă lume "dacă e să se întâmple, se va întâmpla". Dacă intervenea un eşec, era pentru că aşa a fost să fie, dacă ceva nu se întâmplase încă, era pentru că dacă era să se întâmple, urma să se întâmple, eventual. Aşa că, dacă e să-mi schimb viaţa, să scap de frustrări, de nefericire, trebuie doar să stau cu mâinile în sân şi să aştept "să se întâmple". Simplu, nu?

Nu, nu merge aşa, nu cred că pot să fac asta. Nu-mi plac cuvintele astea. Te leagă de mâini şi de picioare, ori eu nu suport îngrădirile. Cât de bine mi-ar fi lângă o persoană care se ghidează "dacă e să se întâmple, o să se întâmple"? Nu prea bine. Pentru că n-am stare pentru aşa ceva. Pentru simt că singurul mod de a evolua este să faci ceva pentru ceea ce îţi doreşti, nu să stai cu mâinile în sân aşteptând să-ţi pice din cer. Chiar dacă vei da greş, nu ai cum să afli dacă nu încerci. Trebuie doar să fii suficient de stăpân pe tine încât să alegi ce merită încercat, şi ce nu. În funcţie de cât de mult îţi doreşti acel ceva.

Eu ştiu toate astea, dar tot nu fac nimic. Tot aştept să-mi pice din cer. Pentru că mi s-a inoculat de mică faptul că trebuie să crezi şi ţi-este testată credinţa şi dacă ai rezistat suficient de tare, o să primeşti ce îţi doreşti. Eşti un om al credinţei, sau un om al faptei. Vreau să aleg faptele. Nu mai pot să stau şi să aştept. În legătură cu nimic. Chiar dacă o să mă împiedic încă o vreme de nehotărâre, în adâncul meu ştiu că nu mai pot continua aşa.

Read More

Primul 1 Mai

Absența mea îndelungată de pe blog se justifică prin internet mofturos şi timp comprimat. Nu-mi merge internetul decât din an în Paște că deh, e net de cămin, iar de l-aş fi avut, tot nu cred că aş fi avut timp să scriu. De la mare am aterizat direct la un examen. N-am apucat să scriu că merg în Vamă de 1 Mai. Da, am participat la Marea Înghesuială. Am tot auzit că locul nu mai e așa special cum a fost, dar cum eu nu îl știam de dinainte, nu am avut așteptări mari.

Read More

O binemeritată pauză

Greu îmi vine să-mi iau rămas-bun de la traiul paradisiac din ultimele zile. Vacanţa asta chiar a fost desprinsă din basme, numai odihnă şi voie bună. 

Micii mei tirani s-au purtat neaşteptat de bine, ne-am înţeles, fără conflicte, fără presiuni şi a fost o plăcere să-i am aproape. Adevărul e că oricât de absurdă ar fi uneori, familia rămâne familie. M-a bucurat să constat că discuţiile foarte deschise şi uşor aprinse, pe care le-am purtat cu ei, în ultima perioadă, au dat roade. Văd că au lăsat-o mai moale cu despotismul. Probabil am reuşit să mă fac, în sfârşit, înţeleasă. 

Somn dulce pe îndestulate, patul moale, cald şi doar al meu, bucate alese, roşii proaspăt culese din grădină cu brânză telemea (mâncărurile grele de Paşte nu mă pasionează), soare mieros, duş tropical, surprize-surprize şi oameni dragi alături, reţeta ideală pentru o vacanţă de nota 11.

Read More

Viaţa ca un vis

Am ajuns să constat că, în multe situaţii, m-am agitat degeaba, deoarece, în cele din urmă, doar timpul a fost cel care a limpezit apele. Trebuie să accept că sunt multe lucruri pe care nu le pot schimba, oricât de mult mi-aş dori.

Sora mea avea o cană cu următoarea inscripiţie: "Dă-mi putere să schimb lucrurile ce pot fi schimbate, să le accept pe cele ce nu pot fi schimbate şi înţelepciune să să le pot deosebi pe cele două". Cuvinte purtătoare de înţelepciune. Uneori pur şi simplu nu ştii până unde să mergi, când trebuie să te opreşti, uneori e mai bine să acţionezi, altă dată doar să aștepți.

Iar ajung la un subiect care nu va înceta niciodată să mă frământe, destinul sau liber arbitru. În ce măsură viaţa noastră e influenţată de un fir de ață invizibil. "It is written...". Cu aceste cuvinte se termină filmul vizionat aseară. "Slumdog millionaire". Mi-a plăcut foarte mult filmul. Mi s-a părut bine făcut, jocul actorilor, la fel de bun, scenariul, tot. M-a prins. Mai mult decât firul poveştii de dragoste m-a prins dârzenia personajului Jamal. În ciuda greuţăţilor, atâtor drame, a ştiut ce a vrut şi a luptat până a obţinut. El spune la sfârşit "pentru că este scris...". Însă el e cel ce a făcut să fie posibil. El a scris. Nu viaţa, nu destinul. Doar el. Pentru că nu a uitat. Pentru că a căutat. Pentru că s-a luptat. Da, viaţa i-a prăsarat mici indicii, mici ajutoare. Dar până la urmă doar el e cel ce a făcut să se întâmple.

Vorbesc de Jamal, ca şi când ar fi real deoarece cred că povestea lui e povestea mea, a ta şi a multora. Povestea viselor. Povestea forţei interioare. În microuniversul propriu, fiecare are probeleme, drame, traume, vise, ceva/cineva pentru care luptă, sau şi-ar dori să lupte. Mi-aş dori să îmi doresc şi eu ceva atât de mult. Cândva îmi doream. Aveam forţa interioară. Inima îmi clocotea pentru viaţă. Dar odată cu maturizarea s-au dus și visele mele. Oare mă voi mai regăsi în altă stare decât cea de călduţ?

Acum câteva zile mă simțeam copleșită de incertitudini. Acum doar privesc detaşată marea de întrebări și mă bucur de acorduri de pian. Muzica mă face fericită. Poate chiar mai fericită decât o fac oamenii.

Erik Satie - Trois Gymnopedies: Lent et Douloureux

Read More

Destul

Sătulă de oameni. Sătulă de internet, messenger şi telefon. Sătulă de răceala celor de lângă mine. Sătulă de a fi atât de singură, dar totuşi mereu înconjurată de oameni. Obosită. Prea obosită să mai am răbdare să încerc să-i înţeleg, să le descifrez firea şi motivaţiile. Nu-mi doresc acum decât să fiu eu cu mine, cu muzica şi cărţile mele. M-aş refugia pe o insulă pustie dacă aş putea. Aş avea nevoie de o îmbrăţişare sinceră şi lungă. Dar ştiu că n-o primesc. Aşa că mă retrag în lumea mea să-mi reîncarc bateriile. Dacă mai sunt în stare.

 Chicane - No Ordinary Morning

Read More

Viaţa şi cărările ei nebătătorite

Am zis că o să mă duc la somn, dar am zis că totuşi mai stau câtva timp, doar eu cu mine. Singurele clipe în care apuc să respir.

De câteva zile mă macină două întrebări "Ce-ţi doreşti de la viaţă? Şi ce faci tu ca să-ţi îndeplinşti visele?". Întrebările au venit din partea surorii mele, care probabil a ajuns la o limită. S-a săturat de mine şi de letargia mea. Şi o înţeleg. Adevărul e că nimeni nu te poate ajuta dacă nu te poţi ajuta, în primul rând, singur.

Ce vreau eu de la viaţă? Nu ştiu. Vreau multe. Visez la mult şi visez într-una. Partea tristă e că mă rezum la visat. Când am ajuns să-i răspund la întrebarea "Ce faci tu pentru visele tale?" m-am împotmolit. M-am văzut nevoită să spun nimic. Pentru că asta am făcut, nimic. Am aşteptat ca totul să-mi pice din cer. Am aşteptat şi am îngânat precum în cântecul celor de la Holograf "Vreau o minune, vreau o minune-n viaţa mea!" Destul de patetic, aş putea spune. Am avut parte de câteva "minuni" până acum. Şi nu veneau niciodată pe rând. Veneau în cârd. Se manifestau zgomotos. Mă trăgeau insistent de mâncuţă şi îmi strigau "Hei, tu de-acolo! Ia uite aici. Eu sunt minunea ta. Eu o să-ţi schimb viaţa şi o să te scalzi în fericire."

După o bucată de vreme de alimentat speranţe în necunoştinţă de cauză, rămâneam cu mâna goală. Mai pustie ca înainte. Mai confuză ca înainte. Oare ce-mi doresc de la viață? Îmi doresc povestea. Îmi doresc tacâmul complet. Și mai vreau liberate, vreau să cunosc lumea, să o respir.

Până la facultate mi-am dorit să fiu profesoară de engleză. Am dat la "LMA", unde modulul pedagogic e opţional. Oare m-am apucat de el? Da, aţi ghicit, răspunsul este nuuu.

Am mai vrut să fiu psiholog. N-am dat la Psihologie, pentru că nu eram chiar hotărâtă și nici nu aveam sprijinul alor mei. Adevărul e că, mai mult sau mai puţin, sunt un fel de psiholog pentru că sunt de multe ori, mama-răniţilor, cum îmi zice Andreea. Deşi am probleme, ca tot omul, trebuie să mi le însușesc pe ale altora şi apoi să le rezolv. Oricum, jobul ăsta nu e plătit şi, deşi îl fac cu mare plăcere, nu îmi aduce pâinea pe masă.

Am mai vrut să mă fac fotograf. Câțiva ani am meşteşugit cu Photoshop și alte cele. Era în vogă să ai poze editate pe hai cinci. Era în vogă să știi edita. Şi nu, nu erau editate cu ramă roz şi inimioare şi balonaşe. Îmi place să cred că am făcut o treabă destul de draguță. Cel puţin aşa mi s-a spus. Am făcut şi eu câteva fotografii prin călătoriile mele, le-am pus pe deviant art şi, apoi,...nimic. Am sărit la alt vis. Nu mai știu care era. Aaaa, da...scrisul.

Am început să scriu. De un an tot încep cartea aceea, care va fi mai ceva ca Harry Potter şi Twilight la un loc. Am început un blog. Am scris o vreme. L-am şters. Mi-am făcut altul. L-aș șterge și pe acesta, pentru că îmi dau seama că scriu cretinării, dar ar fi păcat de temă, am meșterit mult la ea. Daaa, alt vis de al meu. Web design. Încă unul pe care care s-a pus praful.

Mai visam să călătoresc. Cât mai mult. Oriunde. Să mă umplu de energia universului. Să fiu martoră la miracolul lumii. Al omului. Al naturii. Dar bine, pentru asta am nevoie de bani. Un minim de bani. Pe care nu-i am. Pentru că nu am o slujbă. Ca să am o slujbă trebuie să am timp pentru ea. Şi trebuie să fiu bună în ceea ce fac. Dar pentru asta trebuie să aflu ce vreau sa fac.


Să revenim la întrebarea serioasă. Ce vreau de la viață? Ce vreau? În esenţă mi-aş dori un singur lucru. Să fiu iubită. Da, să fiu iubită. Nu-mi prea pasă ce slujbă o să am, numai să fiu în stare să o duc, unde o să locuiesc, ce haine o să îmbrac, atâta timp cât o să mă aștepte cineva cu braţele deschise, şi cu privirea caldă şi plină de dragoste doar pentru mine. Care să mă ia în braţe şi să zică şi să îmi spună vorbe blânde şi frumoase şi că totul va fi bine. Dar cică dragostea nu ţine de foame. Şi aşa eu n-am fost prea norocoasă într-ale amorului. Şi totuşi asta aştept. Bine, dar cine nu aşteaptă? Toţi vrem aşa ceva. Mai mult sau mai puţin. Oricum, majoritatea. Întrebarea rămâne valabilă. Ce vreau? Apoi dacă descopăr în sfârșit, mai rămâne să aflu ce pot să fac şi să aplic. Voi ce vreţi de la viaţă?

P.S. Cândva mă tenta să descopăr Nirvana (no, not the band).

P.S. P.S. În timp ce scriam asta visam la o minune.

Holograf - Vreau O Minune

Read More

Lepşele să curgă gârlă

Culeasă de la Demian.

1. Pune playerul pe shuffle.
2. Apasă „înainte” pentru fiecare întrebare.
3. Foloseşte titlul melodiei ca şi răspuns la întrebare chiar dacă nu are sens. Nu trişa!

1. How are you feeling today?
Bon Jovi - Runaway

2. Will you get far in life?
Switchfoot - Dare You To Move

3. How do your friends see you?
Titiyo - Come Along

4. Will you get married?
The Fray - Trust Me

5. What’s your best friend’s theme?
Clint Mansell - Together We Will Live Forever

6. What is the story of your life?
Dream Theater - The Dark Eternal Night

7. What was high school like?
Moby - In This World

8. How can you get ahead in life?
Muse - Feeling Good

9. What is the best thing about your friends?
Alternosfera - Ploile Nu Vin

10. What is in store for this weekend?
Angels & Airwaves - Breathe

11. What song describes you?
Morcheeba - The Antidote

12. What song would describe your grandparents?
Studio One - Cheamă-mă

13. How is your life going?
Linkin Park - Easier to run

14. What song will they play at your funeral?
Jazz Lounge - Mas Que Nada

15. How does the world see you?
Foreigner - Waiting For A Girl Like You

16. Will you have a happy life?
Coldplay - Careful Where You Stand

17. How can I make myself happy?
Metallica - Turn the Page

18. What should you do with your life?
ATB - Humanity

Read More

Despre mine

Leapşa pasată de Măriucis a mea:

Sunt aiurită, ameţită, zăpăcită, adormită, visătoare, veselă, îngândurată, optimistă, pesimistă şi veşnic confuză.
Mi-aş dori să fiu mai ambiţioasă.
Nu-mi place să mi se dea ordine, să fiu privită de sus, sau luată peste picior.
Orice nu mă omoară mă face mai puternică.
Nu uit zilele de naştere ale celor apropiaţi.
Nu pot să fac tot ce mi-aş dori să fac. Dar sunt pe drumul cel bun.
Pot să trăiesc într-o lume numai a mea.
Urăsc nedreptatea şi răutatea.
Mă atrag oamenii ciudaţi, inteligenţi şi cu probleme emoţionale.
Joc teatru când simt că mi se joacă teatru.
Puţini sunt cei ce mă cunosc cu adevărat.
Pregătesc mâncărurile preferate cu mare plăcere.
Îmi place să cred că există viaţă după moarte.
Nu suport cicăleala.
Apreciez sinceritatea şi bunătatea sufletească.
Aş vrea să întâlnesc mai mulţi oameni îm care să pot avea încredere.
Mă tem să nu treacă viaţa pe lângă mine şi să nu-mi fi împlinit măcar o parte din vise.
Îmi pare rău pentru momentele în care am rănit pe cineva, fie şi fără voie.
Aud mereu voci supărate care îmi cer să mă maturizez.
Văd o lume din ce în ce mai degratată şi degradantă, iar acest lucru mă întristează profund.
Nu îmi place de mine când sunt impulsivă.
Rar mă pierd cu firea, dar şi când o fac nu recomand nimănui să-mi stea în cale.
Păstrez o groază de nimicuri ce nu-mi folosesc la nimic.
Nu sunt mulţumită de multe aspecte ale vieţii mele.
Sunt confuză...mai mereu.
Ar trebui să fiu mai fermă în decizii.
Am nevoie de multă linişte şi iubire.

Cine mai doreşte, cine mai pofteşte.

Read More

Liniște iar

Din când în când mai îmi iau câte o pauză, şi mă pironesc lângă fereastra din bucătarie, cu o cană de lapte cu cacao, şi încep să procesez evenimentele din ultima perioadă. Mi se pare că a trecut atâta timp de când am făcut ultima dată ritualul, dar nu e decât o impresie. Am senzaţia asta din cauza agitaţiei ce gravitează mereu în jurul meu.

Adevărul e că mai mereu trăiesc câte o dramă (dacă nu a mea, cu siguranţă pe a altuia), mai mereu ajung în câte-o încurcătură şi timpul devine, astfel, un inamic viclean pentru mine. Pierd mereu noţiunea timpului, trec zilele pe lângă mine, pe nesimţite, aproape întotdeauna neştiind ce zi e, ce am de făcut, iar dacă se întâmplă să-mi fi planificat ceva, cu siguranţă apare ceva ce dă totul peste cap.

Când mă gândesc doar la ultimele trei luni, la tot ce s-a întâmplat, mă ia ameţeala. Nici o săptămână n-a fost ca cealaltă, m-am perindat de la o stare la alta, ori depresie, ori indiferenţă totală, sau chiar fericire, în câteva momente, toate stările mele fiind reacţii la diferite întâmplări. La fel şi relaţiile cu cei din jur, se întind pe o paletă largă. Uneori mă mai las păcălită de liniştea de dinaintea furtunii şi am impresia că tabloul este, în mare, terminat. Apoi apare ceva, mereu apare ceva. Însă acel ceva pare să mă ducă spre ceva important, ceva bun. Mi se închide o uşă şi apoi mi se deschide alta. E ca un puzzle care aşteaptă să fie terminat. Chiar sunt curioasă unde mă va purta vântul.

Un aspect pozitiv e că nu apuc să mă plictisesc. Mi-aş dori, parcă, ceva mai mult timp să pot să-mi analizez mai bine deciziile, oportunităţile, dar sunt bucuroasă, pentru că simt că trăiesc. De ce n-aş putea fi bine? De ce n-aş putea fi şi eu mulţumită? Măcar pentru o perioadă. Ştiu că aproape totul e perisabil.

De câteva zile mă îmbrac într-o euforie discretă şi parcă totul a devenit mai uşor. Un parfum de fericire mă îmbie din depărtare. Sunt conştientă că starea asta nu va dura veşnic, dar am speranţa că prevesteşte un final bun. Ar fi ceva într-adevăr nou pentru mine, după toată încorsetarea şi deznădejdea din ultimii ani. Poate o să-mi fie răsplătită aşteptarea. Dacă nu, cu sigurantă voi rămâne cu vreo învăţătură pe care o voi lua cu mine mai departe.

 

Röyksopp - So Easy

Modest Mouse - Float On

Read More

Leapşa

De la Luciana:


CE TE FACE SĂ-ŢI LINGI DEGETELE?

• Pizzaaaa, tortellini, tiramisu, profiterol, zmeura, îngheţata de fructe de pădure sau de ciocolată şi clătitele cu finetti şi banane.

CE-ŢI ÎNCÂNTĂ OCHII?

• Frumuseţile naturii, oameni fericiţi şi fotografii vintage.

CE-ŢI PLACE SĂ ATINGI?

• Pielea de bebeluş.

CE MIROSURI TE ÎNCÂNTĂ?

• Parfumul preferat, spumantul de baie de afine, mirosul mierii și al florilor de liliac.

Merge mai departe oricui doreşte.

Read More

Zile de fum

Miroase puternic a ploaie şi o simt chiar dacă am căştile pe urechi şi jaluzelele sunt trase. S-a făcut răcoare. Mă cufund în aştenuturi, îmi apropii cana de buze şi mai iau o inghiţitură de ceai aromat.

Mi-e dor de vară şi de duşurile ei calde. Închid ochii şi mă imaginez mergând prin ploaie. Aburi se ridică din pământul ars de soare. Simt cum stropii mi se aştern pe faţă. Mi-e atât de bine acum.

Fie vorba între noi, mă bucur de leneveală. Ziua asta ploiasă parcă mă îndeamnă să las totul pe altă dată şi mă îmbie la visare şi somn. Un cântec molatic se aude la fereastră. Mă apropii de ea şi îmi lipesc nasul de geam. Privesc cum stropii se lovesc de pervaz. E cântecul ploii. Cerul e împânzit de vată cenuşie. Pare întristat şi pustiit. Din când în când îl săgetează câte-o pasăre rătăcită.

Curios, plouă afară, dar nu şi în sufletul meu. În sufletul meu e sugar and spice and everything nice.

Oceanlab - I Am What I Am

Read More