Feb 28, 2010

Castel de Nisip

Sunday, February 28, 2010 Posted by Rapunzel , 4 comments
Pixie Light
Câteodată viaţa mea îmi pare o lume construită din piese lego. Echilibrul adunat în ultima jumătate de an a început să se risipească bucată cu bucată. Ceva în ideea "un rău nu vine niciodată singur".

Ultima săptămână a umplut paharul şi realitatea a început să se contopească cu o lume paralelă devenind coşmar, unul dintre acelea în care te vezi căzând în gol. Da, e o reacţie exagerată, pentru că până la urmă nu e o situaţie de viaţă şi de moarte, dar toate schimbările m-au făcut să mă simt ca un copil nevoit să doarmă într-o casă străină, fără păturica preferată.

Tot ce mi-era familiar a început să dispară puţin câte puţin, iar Clujul a devenit un loc ostil, cenuşiu, neprimitor, din care vreau să evadez.

O clipă de neatenţie şi deja neliniştea s-a transfromat în angoasă. Pe mine nimeni nu mă poate scoate din starea asta decât chiar eu însămi. Sunt obişnuită să trec singură peste astfel de momente, aşa că am făcut ce ştiu eu mai bine în situaţia dată, m-am închis în cameră şi m-am izolat de lume.

Aveam nevoie de linişte să pot gândi la rece. În timpul ăsta am ascultat muzică până la refuz şi baram orice tentativă de comunicare. Şi cu toate astea cineva a insista să mă ţină de mână, să nu-mi permintă să cad mai adânc şi să aştepte să mă ridic atunci când o să simt că sunt pregătită. Nimeni nu a mai făcut asta până acum.

La început comportamentul acesta mi-a cauzat nedumerire şi un plus de discomfort. Pur şi simplu pentru că nu ştiam cum e şi cum să reacţionez. Alte persoane ar fi renunţat de la o primă încercare, pentru că sunt încăpăţânată şi dificilă, considerând că n-am nevoie de nimeni. Am prieteni destui de buni, dar nu cred că aş putea să adaug pe cineva la categoria de "cel/cea mai bun/ă prieten/ă", nu cred că am lăsat pe cineva să se apropie într-atât. De aceea nici nu m-am putut plânge de faptul că în momentele cele mai grele m-am trezit singură.

Mi-a fost uşor să empatizez, să mă implic când mi se cerea ajutorul direct sau indirect, să ajut chiar persoane care nu-mi erau neapărat apropiate. Dar când a fost vorba de mine, întotdeauna m-am considerat o neînţeleasă şi în momentele în care mă plângeam în legătură cu problemele mele, o făceam pentru a mă descărca, pentru că în adâncul meu simţeam că oricum nu sunt cu adevărat ascultată sau că nimănui nu-i pasă, cu adevărat, oricum. Iar acum nici nu ştiu cum să recţionez. E straniu şi totuşi plăcut. Nefiresc şi reconfortant în acelaşi timp. 

4 comments:

ina said...

Anxietatea e cea mai de cacat stare pe care am putut sa o suport pana acum. Cu greu.
Aaa, si, nu te supara pt ce urmeaza sa fac, dar stii ca sunt un pic maniaca, asa.
"prieteni destui de buni" si "trully" ?
Stiu ca nimeresc cand esti in convalescenta, ca sa zic asa, dar nu ma pot abtine :D.

A Not So Spotless Mind said...

@Ina: I guess you're right, daca stau bine sa ma gandesc :-??

Mecanism Automat said...

"La început comportamentul lui mi-a cauzat nedumerire şi un plus de discomfort. Pur şi simplu pentru că nu ştiam cum e şi cum să reacţionez."
Tocmai mi-ai amintit de momentul in care am invatat sa imbratisez si sa pronunt cuvantul "puiule", pe urma am invatat sa spun "te iubesc", iar acuma ii invat si eu pe altii.

Mecanism Automat said...

Ai disparut din nou. Imi lipseste muzica ta.