Oct 29, 2010

Din Categoria "Existenţiale"

Friday, October 29, 2010 Posted by The Mood Reader 2 comments
O să vorbesc acum despre ceva foarte delicat, un subiect pe care de multe ori prefer să nu-l ating pentru a nu da naştere la polemici, dar în clipa asta simt nevoia să o fac pentru că am citit ceva de dimineaţă ce m-a pus pe gânduri.

Evoluţia mea spirituală e una foarte interesantă. Mama spune că pe la 3 ani reproduceam pe de rost pasaje întregi din Biblia pentru Copii, pentru că asta era cartea de poveşti pe care mi-o citea în fiecare seară bunicul. Copilăria mi-am petrecut-o la bunici, pe care îi însoţeam duminicile la Adunare. Aşa numesc protestanţii locaşul lor de cult. Bunicii mei au fost botezaţi ortodocşi, dar, către bătrâneţe, bunicul meu s-a converit iar bunica l-a urmat.

Părinţii mei, n-au fost, în schimb, deloc religioşi, doar se conformau la vizita de rigoare de sărbători, la care eu aş fi renunţat fericită. Fiind învăţată cu bunicii, ritualurile ortodocseşti mi se păreau ostile. Aşa că niciodată nu am fost foarte interesată de religia în care am fost botezată. Dar mereu am fost pasionată de ceea ce înseamnă spiritualitate. Când eram mai mică susţineam interesul acesta prin rugăciuni, conversaţii cu Doamne-Doamne, mersul la biserică şi, în general, respectând ceea ce era literă de lege pentru "buni creştini". N-am aparţinut, cu adevărat, nici unei biserici. Pentru că la mine era un amalgam de practici atât de la otortodocşi cât şi de la baptişti. Îmi făceam cruce, dar nu suportam ideea de spovedanii, pupat de icoane sau mâini de preoţi şi lălăieli liturgice. La baptişti, pe de altă parte, refuzam să mă conformez, de asemenea. Mergeam în blugi, nu cântam în cor şi nu voiam să mă rog în biserică cu voce tare. Să zicem că am luat ce-i mai bun din amândouă, în special ideea iubirii de semeni.

În adolescenţă, mă obseda ideea de a mă comporta impecabil din punctul de vedere al dogmei. Eram, să zicem, destul de ancorată în a-l băga pe Isus în toate oalele, pentru că, nu-i aşa, el vedea tot ce fac. Deşi,  încă de când eram la grădiniţă am avut nedumeriri legate de Geneză şi, pe urmă, când am mai crescut, legate multe alte "chichiţe" legate de creştinism, Biblie, sau religie, în general, mă conformam la dictonul "crede şi nu cerceta". Pe de o parte atitudinea asta mi-a făcut bine, pentru că îmi dădea speranţa de care aveam nevoie în confuzia şi depresiile cauzate de relaţia defectuoasă cu părinţii. Pe de altă parte, aproape mi-a fost fatală, la un moment dat.

Începând cu anul doi de liceu, s-au întâmplat foarte multe, care s-au adunat ca nişte piese de puzzle ce au dus la părerile pe care le am astăzi, azi fiind un om mai senin şi mai împlinit decât am fost vreodată. Pe când am început să raționez şi să fiu însetată de informație, am început să am îndoieli, să-mi pun întrebări, la care nu găseam nici un răspuns satisfăcător. Până prin primul an de facultate încă eram destul de îndoctrinată, deși, deja mă luptam cu ceea credeam că ştiu şi cu faptul că mă îndoiam atât de puternic.

Oct 27, 2010

"Ooopsi!"

Wednesday, October 27, 2010 Posted by The Mood Reader 5 comments
În descrierea de la profil ziceam despre mine că-s "clumsy". Chiar sunt destul aiurită şi împiedicată. Slavă providenţei, nu am fost privată de "calităţile" astea!

Se întâmplă mai mereu "accidente" în jurul meu. Mai scap un vas, mai sparg un vas, mai rup o chestiuţă, mai pun "bine" o hârtie importantă şi apoi nu-mi amintesc unde am pus-o după care răscolesc toată casa doar s-o găsesc la mine sub nas, mai mă împiedic de diverse, iar vânătăile apar ca ciupercile după ploaie, mai vărs o cană de ceva pe birou, sau pe laptopul colegei, mai mă lovesc cu masa în gură (în timp ce o car pe scări) şi îmi ciobesc dinţii din faţă... şi lista poate continua.

De când m-am mutat aici (de vreo 2 luni, aşa) parcă "întâmplările" s-au înmulţit. Aa, era să uit, când sunt grăbită, sau anxioasă, stângăcia asta a mea se accentuează. Şi cum în ultimul timp am fost cam stresată şi tot pe grabă, rezultatul a fost unul demn de filmat şi pus pe youtube ca să distreze masele.

Chiar în prima seară când m-am mutat, eram în toiul procesului de curățenie şi m-am decis să şterg praful de pe dulap. Cum n-am avut răbdare să-mi iau un scaun mai sănătos din bucătărie, am luat unul amărât ce-mi era la îndemână, care nu era prea stabil. Rezultatul: am luat o trântă de zile mari. Îmi fugise scaunul de sub picioare şi am aterizat în forţă pe spate. Pe lângă faptul că s-a cutremurat tot etajul de bubuitură şi probabil m-au înjurat vecinii pentru deranj, m-am şi lovit destul de tare. Dar mie nici că-mi păsa. Eu eram doar îngrijorată de starea dulapului căruia, săracul, i-am tras ceva picioare, în cădere. Noroc că a venit el să mă ridice de pe jos că eram ca vai de capul meu.

De-atunci am încercat să mă port cât mai frumos, să fiu mai atentă, însă mi-a mai scăpat câte una pe ici, pe colo.

Am pus la păstrare niște hârtii în boceluța vreunui spiriduș. Am mai făcut ceva vânătăi, iar cu mopul nu dau eu pentru că risc să îmburd iar găleata. Dar cele mai dese "accidente" le-am avut în bucătărie. Mai scap un vas, două, când le spăl. Ce să fac? Doar sunt alunecoase afurisitele. Şi mai mereu se aude un "poc", "tup", "bum", "bim" venind de-acolo. Până să se obișnuiască cu toate astea, prietenul meu trimitea prompt din sufragerie câte un "Eşti bine, totul e ok?".

Din reflex, ca reacție la boacănele astea, zâmbesc larg, stânjenit şi mă fac la faţă ca pătlăgica. Şi, bineînțeles, rostesc cuvântul care le însoțește mereu, "oopsi!".

De obicei fac haz de necaz şi mă distrez copios pe seama mea, mai ales că nu-s singura. Cred că motivul pentru care nu-l enervează stângăciile mele e că îl fac să râdă pe săturate.

Dar aseară a lipsit nelipsitul "oopsi!", cel simpatic. Era seară, eram destul de obosită pentru că tastasem toată ziua, până mi-a ieșit pe ochi, și îmi făcusem o cafeluță cu lapte ca să rezist până mai târziu un pic. Probabil citeam ceva foarte interesant că nu m-am uita unde pun cana. În secunda următoare un val de lichid maroniu zaharos se revărsa peste birou, apoi pe podea, perete, perdea. Pe tot biroul nu era decât un amărât de pix şi fix pe el am pus cafeaua. Am avut ceva de curăţat, mai ales că pusesem şi zahăr şi totul din zona afectată avea să devină lipicios. Mi-a fost o ciudă pe mine, mai să-mi dau palme. Noroc cu el care m-a liniştit şi mi-a zis că sunt lucruri şi mai grave. Încheiând, ca de obicei, cu "să fii mai atentă data viitoare".

Oare există leac pentru atâta stângăcie?

Oct 25, 2010

Anxietăți

Monday, October 25, 2010 Posted by The Mood Reader 8 comments
Nicicum nu m-am încumetat să fac ceea ce trebuie, mi-am zis "mai am timp". Când timpul a început să se comprime, am considerat că e momentul să încep. Ăsta e modul "elegant" de-a spune că am lăsat pe ultima sută de metri ceva ce nu-mi place să fac.

Şi cum e normal, socoteala mea nu se potriveşte cu cea din târg. Nu doar aveam o senzaţie neplăcută pentru că trebuia să-mi schimb viteza (care vine însoţită de panică), ci au început să se ţeasă "iţele universului". Mai o prezenţă obligatorie la Târgul de Joburi, mai un telefon, 2, 3, 4, de la prieteni cărora li s-a făcut dor deodată să-mi audă vocea şi să stăm la poveşti, mai o vizită la spital pentru control, un pic de lene de sfârşit de săptămâmă, o vizită neaşteptată şi anunţată în ultima clipă, aşa, ca de dumnică, toate asezonate cu insomnie. Şi pleoapele îmi cer odihnă încontiuu. No biggy. Nooo!

Oct 24, 2010

Găsirea Unui Loc De Muncă: O Sarcină Deloc Ușoară

Sunday, October 24, 2010 Posted by The Mood Reader , 2 comments
Săptămâna asta a poposit Târgul de Joburi şi la Cluj. Eu am mers joi, încărcată de CV-uri, mai mult în silă, pentru că, spre deosebire de acum câteva luni (când m-am dus plină de speranţă), acum eram mai mult decât dezamăgită de tot procesul ăsta al căutării unui job.

Am încercat cam de toate. Am întrebat cunoştinţele, care, am constatat, sunt destul de reticente în a împărtăşi secretele succesului lor. Ca şi cum m-aş duce să le suflu postul. Ia-o mai uşor, mă gândeam, doar te întreb dacă n-au posturi libere acolo unde lucrezi tu, dacă nu poţi să mă recomanzi pentru interviu. Oricum nu mă angajază nimeni dacă nu consideră că sunt potrivită. Asta cu cunoştinţele n-a dat roade. Plus că eu nu mă pot îndura să mă rog foarte tare de cineva.

Apoi, mi-am pus întrebarea dacă n-ar trebui să merg personal şi să-mi las CV-ul pe unde ştiu că se fac angajări. "N-are rost, oricum nu te bagă în seamă dacă nu ai fost recomandată sau dacă nu ai fost chemată", mi s-a spus.

Job HuntingVarianta cu site-urile de joburi iar e una dintre cele mai mari plesneli. De luni de zile aplic zilnic şi nu mă bag decât pe cele pentru care sunt mai mult decât calificată. Până acum am fost chemată la un singur interviu. De vreo lună de zile sunt ca un vultur, verific de 3 ori pe zi să vă ce joburi au apărut. Şi, normal, aplic de cum văd ceva. Uneori nimeresc să fiu şi printre primii 50 sau 100. Ziceam de site-urile astea că-s plesneală pentru că din zecile de joburi pentru care am aplicat până acum, dacă mi s-a vizualizat CV-ul de 5 ori. Anunţurile respective se tot reactualizează, se adună aplicanţii cu miile, dar anunţul e încă valabil. Şi tot nimic. Singurele e-mailuri referitoare la job pe care le-am primit erau spam-uri de la tot felul de "companii" care te plăteau cu comisioane din vânzări sau, în schimbul unei sume de bani, îmi dădeau nu ştiu ce certificat cu care o să cuceresc lumea.

În plus, sunt înscrisă la o mulţime de firme de recrutare, de la care, de asemenea, n-am primit nici un semn.

Mi-am luat ziarul Piaţa şi m-am oripilat după prima pagină de anunţuri (care mi-au părut foarte dubioase). Mi-am zis că mai bine caut altă soluţie pentru că, oricum, firmele serioase nu sunt pe-acolo. Dar va trebui să mai încerc să pescuiesc, totuşi, ceva din ziar.

Mi-am găsit, între timp, ceva pe tehno-redactare, care nu e permanent, aşadar căutarea continuă. Urmează să pun nişte anunţuri cum că dau meditaţii şi fac traduceri pe sume de nimic. Poate, poate.

Oct 20, 2010

Grădina E Plină

Wednesday, October 20, 2010 Posted by The Mood Reader 7 comments
Când pescuiesc informații pe internet, frunzărind site-uri, bloguri, mi se mai întâmplă să dau peste idei ce scot la iveală războinicul din mine, în special când dau peste ceva ce-mi pare că duhnește a nedreptate. S-ar putea să fie chiar nimicuri, însă e de ajuns o scânteie ca să se-aprindă focul. În trecut, reacționam prompt, mai ales când era vorba de articole de blog. Îmi lansam părerea printr-un comentariu acid, însă niciodată vulgar, pentru că o idee se combate prin argumente, nu prin înjurături (pe care le țin pentru mine). Oricum, asta se întâmpla rar, însă, în afară de o descărcare de moment, nu-mi aducea nici un beneficiu, pentru că argumentele mele nu aveau să-i schimbe felul de a gândi persoanei care-mi stârnise indignarea. Așa că mi-am pus problema dacă merită să mă mai bag în anumite polemici sau nu.

Ideile respective nu mă agasau doar pentru că erau diferite de ale mele, în nici un caz nu e vorba despre asta. Ci era vorba de felul în care erau expuse. De cele mai multe ori vulgar și cu pretenția că ar fi adevăruri, nu niște simple păreri. Asta declanșa dorința de a riposta. Dar cu timpul am început să cred că nu are rost să-mi pun mintea cu astfel de oameni. La modul superficial, aș spune că cei de care vorbesc sunt slab dotați intelectual, ori sunt inteligenți, dar niște grobieni. Dar până la urmă nu știu ce se ascunde în spatele monitorului și nu pot atribui o etichetă doar în urma unor afirmații (deși am tentința de a face asta). Așa că mi-am zis că ar trebui să ”să walk away” când dau peste situații de genul. Oricum părerea mea ar fi total înghitățită de cele cele 90% din comentarii care sancționează părerea autorului ca fiind literă de lege.

Și frunzărirea de săptămâna asta s-a lăsat cu niște bombăneli. M-au mâncat vârfurile degetelor, dar am reușit să mă abțin și să nu comentez.

Primul articol, se lega de meseria de dascăl. Nu că aș fi eu apărătoare drepturilor dascălilor, dar argumentele aduse în articol era pur și simplu jenibile și, după stilul autorului (pe care m-am obișnuit să-l ignor), lansate doar de dragul spectacolului. El se crede amuzant și nu stă lumea la coadă să-l contrazică. Încerca el să demostreze că e o muncă ce implică efort minim, oricine o poate face, etc., bineînțeles în felul lui foarte vulgar de-a scrie. Comentariile, însă, au fost cele ce au pus capacul. Ele îmi dau impresia, de multe ori, că țara asta e locuită în proporție covărșitoare de oligofreni ignoranți. Săreau toți sa-l aprobe ca și când ar fi fost altceva decât încă un articol de circ. Trist.

Apoi am citit un ”articol”, în care autorul ne împărtășea unul dintre ”adevărurile” universale, care cică a fost demonstrat și răsdemonstrat. Cuvântul care mi-a gâdilat pupilele a fost ”orice”. ”Orice femeie îți ajunge în așternuturi dacă ai mașină”. Say what?! Bonus o fotografie în care prezenta femeia ca fiind o simplă bucată de carne. Și apoi deliciul comentariilor. Atâte de "dulci" încât faci carii instant.

N-am să încep să înșir motivele pentru care ideile celor doi sunt aberații. Oricine cultivă logica clădită pe argumente pertinente reușește să le găsească și singur. Dilema mea e în legătură cu atitudinea pe care ar trebui s-o adopt în astfel de situații. Mare e grădina Internetului și enorm de multe idei atârnă de ramuri. Cel mai simplu ar fi să restrâng aria de navigare, dar și fără să vreau ajung pe terenuri mlăștinoase. Iar când ajung acolo ce ar trebui să fac? Să înving curiozitatea și să plec fără a citi? Dacă citesc, să aleg să mă detașez de atitudinea autorului și susținătorilor săi care, de cele mai multe ori, promovează vulgaritate, violență, discriminare, ignoranță?

Oct 12, 2010

Acorduri Noi

Tuesday, October 12, 2010 Posted by The Mood Reader 9 comments
Octombrie m-a găsit tânjind după muzică proaspătă, colecția adunată cu grijă de pe comp nemaibucurându-mă ca până acum. N-am mai avut nici timpul, nici dispoziția de altă dată pentru a mă pune să scormonesc prin vecinii de pe Last.fm și să descopăr noi muze, cu toate astea, azi, m-am trezit bucurându-mă de un mini-playlist încropit din preferatele de pe Guerrilla. Încet, încet mi s-au implantat în minte până când n-am mai avut răbdare să le aud doar la radio. Iar acum, repeat, repeat, repeat!

Oct 9, 2010

Despre Doftori și Alți Demoni

Saturday, October 09, 2010 Posted by The Mood Reader , , 4 comments
Aș vrea să pot spune că absența mea din lumea virtuală s-a datorat doar instalării în noul meu cuib, însă adevărul e că n-am apucat să mă bucur prea mult de revenirea în Cluj. Pe la jumătatea drumului către finalizarea ”ritualului” de mutare, în toiul amplelor lucrări de curățenie generală, m-am văzut nevoită să mă confrunt cu o premieră nedorită pentru mine, și anume spitalizarea. Musai să menționez că am o oarecare reticenţă (dacă nu chiar teamă) față de doctori, cultivată de-a lungul timpul de experiența apropiaților cu medici de-o competență indoilenică, și alimentată și de poveștile de groază de la știri.

Mi-am mai schimbat părerea, după ce am îmbrăcat haina bolnavului. Nici n-am știut ce m-a lovit.  După o scurtă agonie, neavând medic de familie în Cluj, am hotărât să păşesc în dimensiunea ER-ului românesc, adică UPU. Pentru cei ce nu știu, acronimul înseamnă Unitatea de Primire Urgențe. Spre surprinderea mea, m-au luat de îndată ce am ajuns și am terminat de completat formularul. Probabil termometrul care indica 40,6 a fost elementul persuasiv. În ciuda anxietății generată de dureri, analize, consultații peste consultații și perfuzii, am simțit totuși că eram pe mâini bune. Medicii au fost tare drăguți și simțeam că-și dau interesul să afle ce e neînregulă cu mine.

În timpul petrecut acolo m-am confruntat și cu un alt demon, cel numit Răbdare. Răbdarea nu e deloc unul din punctele mele forte, dar atunci am reușit să nu mă pierd cu firea. Nici nu știu cum au trecut cele câteva ore de privit pe pereți, până la terminarea perfuziei, iar apoi până la primirea rezultatelor analizelor. Eram febrilă și dezorientată de faptul că eram pe un teren străin. Asta cumva mi-a încetint fluxul gândurilor și am așteptat, fără să cârtesc, deznodământul.

Într-un final mi s-a comunicat că voi fi transferată la Chirurgie 1, unde urma să fiu operată de apendicită acută. Bănuiam eu că asta e, dar așa aș fi vrut să nu aud confirmarea. La nici două ore după internare eram deja în sala de operații. Deși îndepărtarea apendicelui e ceva de rutină, eram destul de speriată, doar operația e operație, spitalul e spital, iar eu nu mai trecusem niciodată printr-o asemenea experiență. Tremuram ca un miel dus la tăiere, și nu eram departe de o stare catatonică. Anyhow, n-am să mă apuc să îșirui detaliile tehnice. N-a fost plăcut, dar important e că s-a terminat cu bine. Am ieșit din spital mai sănătoasă decât am intrat, nu ca în cazurile prezentate la tembelizion.

Toată aventura spitalicească n-a durat nici o săptâmână, dar și-a pus amprenta mai mult decât aș fi crezut. Mi-a potolit o bună parte din teama de a apela la un medic. Mi-a servit drep exercițiu de răbdare. Și a scos la iveală optimismul adormit și pierdut pe undeva în mine.  Când m-am trezit din anestezie, a venit și el cu mine. Din adâncuri. În prima noapte de după operație, cândva după 12, mă aflam într-un punct în eram pregătită să mă iau de mânuță cu panica pentru că durerea și discomfortul cauzat de tuburi mă împiedicau să dorm. Apoi încet, încet m-am potolit și m-am cufundat în seninătate. Cred c-au ajutat și calmantele, dar cântecul hipnotizant al ploii a fost cel ce m-a înghițit. Geamul era ușor crepețit și auzeam picăturile tropăind pe tabla pervazului. Câte un val de adiere mentolată pătrundea din când în când  în salon. Și așa am petrecut întreaga noapte, suspendată între dimensiuni. În cea de-a doua noapte, eram bucuroasă că am scăpat de tuburi și că îmi fusese adus mp3-ul. Am început să ascult muzică și m-am trezit într-o stare în care îmi venea să-mi ies din piele de bucurie. Aveam poftă să țopăi, să dansez. Eram pur și simplă fericită. Că EXIST. Și starea aceea rar m-a părăsit de-atunci. Știu că sună ciudat, doar a fost doar o amărâtă de operație. Dar ceva în mine s-a schimbat. Îmi fac griji mai puțin. Înainte obișnuiam să mă panichez din orice. Să fac ”n” scenarii pentru lucruri care oricum au șanse să nici nu se întâmple. Dar acum fac asta mult mai rar. Trăiesc mai mult în prezent. Sper doar să mă țină.