Da, am fost un copil fericit, datorită ei, pentru că am primit iubire în locul constantelor presiuni de mai târziu. Mă mai pedepsea când plecam de acasă şi uitam să mă mai întorc, dar niciodată într-atât încât să mă marcheze. Iar în rest, era aşa cum orice bunică ar trebui să fie. Mă bătea uşor pe spate când trebuia să adorm de amiază, aşa cum faci cu nou-născuţii, îmi spunea poveşti seara, înainte de culcare şi adormeam îmbraţişate. Îmi suporta firea pupăcioasă şi îmi făcea toate poftele culinare. Mă îngrijea când făceam buba. Şi cel mi-a important, nu mi-a îngrădit personalitatea, chiar şi atunci când nu mă înţelegea.
De mică am avut un "talent" nefast în a-mi alege pertenerii de joacă, pentru că eram încă de pe atunci atât de naivă. Eram în lumea mea unde totul era o poveste şi credeam că binele va triumfa întotdeauna, unde nu sufeream pentru că rareori vreun rău mă ajungea. Îmi amintesc că, dintre toţi copii din sat, mă jucam în special cu două surori, care locuiau la câteva case de mine. Mereu îmi cereau jucăriile cu împrumutul, iar eu cu inima deschisă le dădeam. Nu vedeam nimic rău în asta. Dar niciodată nu mi le returnau, până când am ajuns să nu mai am niciuna.
Ţin minte după-masa aceea ca şi când nu ar fi trecut aşa de mult de atunci. Bunica avea treabă şi eu stăteam pe capul ei pentru că nu mai aveam nici o jucărie şi mă plictiseam. M-a întrebat unde îmi sunt jucăriile. Nu observase până atunci că rând, pe rând îmi dispăruseră toate. Am dat din umeri şi după câteva reluări insistente ale întrebării i-am spus că voiau fetele lu' Sandu să se joace cu ele şi eu le-am împrumutat. S-a supărat pe mine şi mi-a zis că pe mine mă duce lumea de nas cum vrea. Apoi m-a luat de mână şi am mers la vecini să-mi recuperez juăcăriile.
Acolo a urmat o scenă pe care atunci n-am putut s-o înţeleg. Bunica i-a spus mamei celor două fete că eu le-am împrumutat nişte jucării şi că am vrea să le luăm înapoi. Ea a chemat-o pe una dintre ele, iar ea a zis că eu nu le-am dat niciodată nimic. N-am reuşit să înţeleg cu a putut să mintă cu atâta hotărâre. Mă uitam mirată şi nu puteam să înţeleg de ce făcea una ca asta. Curios, la gât avea tocmai mărgelele pe care mi le făcuse bunicul meu. Am rugat-o să mi le dea măcar pe acelea. A început să ţipe şi să zică că ea primise mărgelele de la bunicul ei, o minciună sfruntată şi evidentă pentru toţi cei care erau de faţă. Când mama ei a încercat să i le ia, s-a aruncat de pământ şi a început să plângă şi să dea cu pumnii în cimentul acoperit de praf. Mama ei a ridicat-o şi a dat iar să-i ia mărgelele. Eu am luat-o de mână pe bunica şi am rugat-o să plecăm I-am zis că poate să le pătreze. Nu am suferit pentru jucării, dar eram nedumerită de ce s-a purtat aşa.
Bunica, deşi era supărată pe mine şi cred că mi-a şi zis atunci că-s prostuţă, m-a luat în braţe şi m-a legănat şi m-a pupat în timp ce îmi ţinea morală că nu trebuie să am încredere în oricine. Dar ele nu erau oricine. Erau tovarăşele mele de joacă. Erau cele mai aproape de casa mea. Cred că a fost prima mea dezamăgire în legătură cu oamenii. Nu mi-am primit jucăriile înapoi niciodată, dar am continuat să mă joc cu vecinele mele ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Timpul a trecut, dar uneori simt că acel copil vesel naiv şi proştuţ nu m-a părasit niciodată. Şi nici acum nu pot să înţeleg de ce unii sunt cum sunt şi de ce pot să facă rău înadins. Poate din teamă. Am ajuns să cred că oamenii aceştia sunt cei mai speriaţi.