Jun 18, 2009

Desaga cu amintiri

Thursday, June 18, 2009 Posted by Rapunzel 7 comments
Sunt printre puţinii norocoşi care au avut parte de o copilărie fericită. De la 2 până la 5 ani am locuit cu bunica la ţară. Am putut să-mi manifest rebeliunea cât am vrut, pe uliţa satului şi aş putea spune că am fost chiar răsfăţată, deşi nu mi-a fost tolerată niciodată lipsa de bun-simţ. Sunt recunoscătoare că am avut-o pe băbica mea, care a ştiut să-mi facă toate poftele, dar ştia şi să mă pedepsească blând, când era cazul. Orice am învăţat de la ea am învăţat nu de teamă, cum a fost cu ai mei, ci pur şi simplu a rămas sădit în mine, fără ataşamente neplăcute.

Da, am fost un copil fericit, datorită ei, pentru că am primit iubire în locul constantelor presiuni de mai târziu. Mă mai pedepsea când plecam de acasă şi uitam să mă mai întorc, dar niciodată într-atât încât să mă marcheze. Iar în rest, era aşa cum orice bunică ar trebui să fie. Mă bătea uşor pe spate când trebuia să adorm de amiază, aşa cum faci cu nou-născuţii, îmi spunea poveşti seara, înainte de culcare şi adormeam îmbraţişate. Îmi suporta firea pupăcioasă şi îmi făcea toate poftele culinare. Mă îngrijea când făceam buba. Şi cel mi-a important, nu mi-a îngrădit personalitatea, chiar şi atunci când nu mă înţelegea. 

De mică am avut un "talent" nefast în a-mi alege pertenerii de joacă, pentru că eram încă de pe atunci atât de naivă. Eram în lumea mea unde totul era o poveste şi credeam că binele va triumfa întotdeauna, unde nu sufeream pentru că rareori vreun rău mă ajungea. Îmi amintesc că, dintre toţi copii din sat, mă jucam în special cu două surori, care locuiau la câteva case de mine. Mereu îmi cereau jucăriile cu împrumutul, iar eu cu inima deschisă le dădeam. Nu vedeam nimic rău în asta. Dar niciodată nu mi le returnau, până când am ajuns să nu mai am niciuna.

Ţin minte după-masa aceea ca şi când nu ar fi trecut aşa de mult de atunci. Bunica avea treabă şi eu stăteam pe capul ei pentru că nu mai aveam nici o jucărie şi mă plictiseam. M-a întrebat unde îmi sunt jucăriile. Nu observase până atunci că rând, pe rând îmi dispăruseră toate. Am dat din umeri şi după câteva reluări insistente ale întrebării i-am spus că voiau fetele lu' Sandu să se joace cu ele şi eu le-am împrumutat. S-a supărat pe mine şi mi-a zis că pe mine mă duce lumea de nas cum vrea. Apoi m-a luat de mână şi am mers la vecini să-mi recuperez juăcăriile. 

Acolo a urmat o scenă pe care atunci n-am putut s-o înţeleg. Bunica i-a spus mamei celor două fete că eu le-am împrumutat nişte jucării şi că am vrea să le luăm înapoi. Ea a chemat-o pe una dintre ele, iar ea a zis că eu nu le-am dat niciodată nimic. N-am reuşit să înţeleg cu a putut să mintă cu atâta hotărâre. Mă uitam mirată şi nu puteam să înţeleg de ce făcea una ca asta. Curios, la gât avea tocmai mărgelele pe care mi le făcuse bunicul meu. Am rugat-o să mi le dea măcar pe acelea. A început să ţipe şi să zică că ea primise mărgelele de la bunicul ei, o minciună sfruntată şi evidentă pentru toţi cei care erau de faţă. Când mama ei a încercat să i le ia, s-a aruncat de pământ şi a început să plângă şi să dea cu pumnii în cimentul acoperit de praf. Mama ei a ridicat-o şi a dat iar să-i ia mărgelele. Eu am luat-o de mână pe bunica şi am rugat-o să plecăm I-am zis că poate să le pătreze. Nu am suferit pentru jucării, dar eram nedumerită de ce s-a purtat aşa. 

Bunica, deşi era supărată pe mine şi cred că mi-a şi zis atunci că-s prostuţă, m-a luat în braţe şi m-a legănat şi m-a pupat în timp ce îmi ţinea morală că nu trebuie să am încredere în oricine. Dar ele nu erau oricine. Erau tovarăşele mele de joacă. Erau cele mai aproape de casa mea. Cred că a fost prima mea dezamăgire în legătură cu oamenii. Nu mi-am primit jucăriile înapoi niciodată, dar am continuat să mă joc cu vecinele mele ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Timpul a trecut, dar uneori simt că acel copil vesel naiv şi proştuţ nu m-a părasit niciodată. Şi nici acum nu pot să înţeleg de ce unii sunt cum sunt şi de ce pot să facă rău înadins. Poate din teamă. Am ajuns să cred că oamenii aceştia sunt cei mai speriaţi.


Katie Melua - Just Like Heaven
*Mai multă muzică*

Jun 17, 2009

Am fost iubită

Wednesday, June 17, 2009 Posted by Rapunzel 5 comments
Bunica ... cea care mi-a adus atâta bucurie în viaţă, în ciuda faptului că era un om atât de simplu. În copilărie o iubeam enorm şi cred că am ştiut să o apreciez o vreme şi după ce ne-am mutat la oraş, cu ai mei. Apoi am început să cresc şi m-am transformat într-o adolescentă mai distantă care nu mai avea răbdarea de odinioară pentru a sta de poveşti cu băbica ei. Nici mama nu nu mi-a dat un exemplu foarte bun, pentru că o certa foarte des pentru mai orice făcea, de parcă ar fi fost un copil. Eram în continuare ataşată de ea, dar nu i-am dedicat suficient timp pe cît ar fi meritat. Credeam că am destul timp pentru asta. Credeam că e nemuritoare. Credeam că va trăi să-şi vadă strănepoţii. 

Dar nu a fost aşa. Anul trecut, în septembrie, revenisem în Cluj pentru școală. O lăsasem bine. Cam slăbită ce-i drept, dar mă gîndeam, e ceva firesc, datorită vârstei. Printr-un telefon aflu de la mama că dintr-o dată a început să se simtă rău, dar nu realizam gravitatea situaţiei, deoarece nu mi-a spus totul, ca să nu mă îngrijoreze. 

Îmi amintesc ziua aceea, în care m-am întors acasă, de parcă ar fi fost ieri. Tata m-a luat de la gară şi pe drum către casă mi-a spus că starea ei e foarte gravă şi că era aşa de mai bine de-o săptămână. Dar nimic din ce avea să-mi spună el nu m-a pregătit pentru ce am găsit acasă. Am găsit-o în camera ei legată la perfuzii şi chinuindu-se să respire. La vederea asta, m-am blocat preţ de câteva minute. Apoi auzeam ca prin vis cum mama îi zicea "mamă, a venit Ioana, a venit Ioana..." 

M-am apropiat de ea, am luat-o de mână şi mă chinuiam să-i vorbesc. Era desfigurată şi asta mă înspăimânta. Nu puteam să înţeleg cum a putut ajunge aşa, doar o lăsasem bine. Mă privea şi a încercat să zică ceva, dar nu înţelegeam ce zice. Am mângâiat-o şi am asigurat-o că nu mai plec nicăieri. Am stat cu ea o parte din noapte dându-i apă şi vorbindu-i până a adormit. O priveam în somnu-i zbuciumat şi mă înspăimantam. Era atât de albă şi inertă. Am adormit plângând. Mă durea atât de tare că n-am fost alături de ea când suferea. N-am dormit două ore că m-a trezit mama. Se stinsese. M-am repezit spre camera ei. Nu puteam să cred că a murit. O strângeam în braţe şi îi strigam să-şi deschidă ochii. Nu putea să fie moartă. Nu ea, cea care m-a iubit atât de mult încât s-a chinuit să rămână în viaţă doar ca să mă poată vedea pe mine. Mama mi-a spus apoi că întreba de mine tot la câteva ore şi că era o minune că supravieţuise atât având în vedere că nu mai putuse mânca nimic de mai bine de o săptămână. Abia atunci am înţeles cât de mult m-a iubit. N-a putut pleca înainte să mă vadă.

Uneori mă trezesc gândindu-mă la ea, ca şi cum ar fi încă în viaţă. Uneori încă mi se pare un vis. Nu mi-au rămas decât amintirile frumoase cu ea şi regretul că nu am petrecut atâta timp cu ea, pe cât ar fi trebuit.

Jun 12, 2009

Somn bizar

Friday, June 12, 2009 Posted by Rapunzel 3 comments
Din depărtare o melodie suavă ce îneacă simţurile mă cheamă constant să-mi închid ochii şi uit de mine. Aproape că m-am simţit bolnavă dormind atâtea ore peste cele normale. Mintea mi-e la fel de grea ca atunci cînd te trezeşti după un somn lung şi greu şi nu mai ştii ce zi e, ce an e, ce cauţi acolo. Deşi aş zice că mai mereu sunt suspendată într-un spaţiu fantomatic, trasat de linii mânjite, neclare, totuşi, în ultimul timp resimt asta mai mult ca de obicei.

Nu-mi doresc decât să treacă timpul cât mai repede, să ştiu ce e real şi ce nu. Relaţii tulburi și obositoare. Oameni stranii pe care nu reuşesc să-i înţeleg până la capăt. Atâtea întrebări ce nu-şi găsesc răspuns. Până când atâtea incertitudini? Până când doar praf în vânt? Până când doar letargie şi inerţie?

Flyleaf - All Around Me

Jun 5, 2009

Epopeea Nimicului

Friday, June 05, 2009 Posted by Rapunzel 4 comments
Mă bătea gândul, de ceva vreme, să-mi şterg blogul, nu de alta, dar prea mulţi cunoscuţi au început să-l citească şi nu mai puteam să scriu despre mai nimic, pentru că imediat eram asaltată cu întrebări, cicăleli & co.

Poate mă simţeam şi sufocată (ce ridicol sună) de cei 135 "fani" adunaţi graţie "magnificului" "Followers". Aşa că pe lângă schimbarea linkului, mi-am mutat scriiturile pe alt profil. Sper că aici mă vor urma doar cei ce găsesc cu adevărat plăcere în citirea blogului meu. Am renunțat, în plină glorie, la poziția din topul Zelist și la simpaticul link ce mi-a adus o exagerată recunoaștere pentru nişte gânduri amărâte, vrute şi nevrute, doar pentru că se poartă să citești bloguri frecventate de multă lume.

Recunosc că m-am cam umflat în pene de la ultimile statistici ale traficului, iar acum încerc să scap de mândria asta proastă care se ţine ca o ciumă de mine. Dar eu sunt mai rapidă. E mai bine să mă îndepărtez, cât nu m-am pierdut cu totul în apetitul pentru popularitate, ca să nu uit de ce am început să scriu. Să-mi păstrez cât se poate de intact colțișorul în care pot împărtăşi o părticică din mine, unor necunoscuţi cu nume fistichii prin cuvinte şi muzică, sau în care mă pot descărca liniștită, când simt că nu mai pot (fără să stresez persoanele dragi).

Toată acestă "renaştere" ar fi trebuit să-mi ofere acel sentiment de eliberare pe care îl căutam. De n-ar fi un mic detaliu care îmi stă precum un oscior de pește ce s-a înfipt în gingie, după ce ai mâncat o porție gustoasă, în urma căreia ai fi sătul şi mulţumit, de n-ar fi afurisitul acela de oscior. La nici o zi după ce am renunțat la adresă, cineva (care probabil îmi citea blogul) s-a hotărât să-şi însuşească vechea mea adresă şi să o transforme într-un blog, pe care care nu are nicio activitate. 

Nu pot să-mi dau seama de ce mă sâcâie atât de tare faptul ăsta. Probabil pentru că vreau să fug de responsabilități și investesc energie în toate nimicurile, în loc să fac ceva cu adevărat util şi anume să învăţ serios pentru examenele din sesiune. 

Deep Dish feat. Stevie Nicks - Dreams

Jun 1, 2009

The Fading Sunshine of a Not So Spotless Mind

Monday, June 01, 2009 Posted by Rapunzel 9 comments
If I could erase my memory, I'd erase the last couple of years with no doubt, whatsoever. If I didn't have the choice to erase a limited period of time, then I'd erase it all. No second thoughts. I'd start over.

But would I be happy, not knowing who I am? Even though "you" is defined by a bunch of mistakes, in the end one finds comfort in knowing they are theirs, nobody else's. Certainty is what people take comfort in. They fear not knowing. But now, knowing what I know, I'd choose not to know.

If I could, would I choose to be someone else? Perhaps not, I'd just choose to be different. I'd choose to be the "me" I wanna be. What's stopping me to be be the me I want to be? Not much. Just 21 years.