Mar 30, 2013

I'm a geek. So what?

Saturday, March 30, 2013 Posted by The Procrastinator 3 comments

Azi noapte m-am comportant ca un adolescent abia ieșit din găoacea căminului și aruncat pentru prima dată în lume. S-a organizat o ieșire cu colegii și am fost și eu la câteva în trecut. Au fost drăguțe ieșile de până acum, dar asta pentru că mergeam într-un pub la o bere și povesteam. Acuma s-a făcut rezervare într-un club și sincer nu aveam chef de așa ceva. I don't like dancing in public și trebuie să am să am un soundtrack foarte precis ca să fac excepție. Așa că am zis că mă sustrag de la ieșirea asta, până când am fost asaltată cu proteste de gen "tocilară" și că trebuie să dau dovadă de team spirit pentru că era o petrecere de farewell pentru o colegă a cărei ultimă zi a fost azi.

Așa că am zis că hai, să nu fiu eu aia nașpa și am ieșit să cheltui bani pe care oricum nu-i am, pentru că-s o leșinată care n-are cojones să zică "I love you people, dar pentru mine distracția nu înseamnă ce înseamnă pentru voi așa că o să-mi asum riscul de a lua o decizie care-mi va atrage o sprânceană ridicată din partea grupului."

Am ieșit așadar, și am stat o vreme încercând să conversez cu lumea, dar a trebuit să renunț rapid pentru că muzica era prea tare. Când a fost vremea să comandăm băuturi câteva persoane au început să facă mișto de mine, cum că iar o să-mi comand milkshakuri sau cola, ca dățile trecute. Muzica era oribilă, din ciclul hituri autohtone, ochii îmi lăcrimau de la fum, și în general începeam să mă simt ca naiba așa că a trebuit să servesc câteva shot-uri de tărie ca să nu fug de-acolo mâncând pământul. Lumea trăgea de mine în disperare să merg și eu să dansez și mi-am petrecut timpul încercând să fug de mâinile astea, dar și de cele ale unori cocălari dubioși care încercau să infiltreze în gașca noastră. Erau mega torpilați și nesimțiți și dornici de pipăieli.

Mar 14, 2013

Viața la bloc

Thursday, March 14, 2013 Posted by The Procrastinator 2 comments
Eu sunt trează de pe la 4 pentru că somnul mi-a fost întrerupt, din nou, de vecini melomani. De asta au fost niște băieți de băieți cu pasiune pentru hip-hop oridinar. Și mai și stăteau la povești la volum maxim, pentru că și muzica era, în mod normal, la volum maxim. M-am chinuit în pat vreo două ore, cu perna și plapuma peste cap, dar vezi să nu ajute. În momente de genul mă bucur că n-am permis the port-armă.

Cred că stau deasupra, în locul tipelor care au plecat după ce au inundat bucătăria proprietarului. Știu asta pentru că apa a trecut și prin tavanul nostru și după aceea am auzit câteva zile doar sunte de ciocan și bormașină. Câtă caznă am avut și cu dumnealor. Aveau ceva cățel care plângea într-una, pentru că îl lăsau singur mult timp.  În timpul zilei nu era mare lucru, puteam să stau la calculator, cu căștile pe urechi și era suportabil. Dar se întâmpla adeseori și noaptea. După ce au făcut alți vecini scandal a dispărut câinele.

Și pe când am zis că pot răsufla ușurată, dragele de ele au început să fie foarte matinale. Se trezeau așa pe la 5-6 și deschideau televizorul. Cu asta m-am obișnuit, dar apoi probabil au prins curaj că n-a comentat nimeni nimic și au început cu sesiunile muzicale. Erau pasionate de niște melodii de pe la biserică, și le puneau pe repeat în draci. Eu plecam la muncă la 9 dimineața și mă întorceam pe la 8, pentru că programul era de la 10 la 7, dar era departe sediul de unde stau. Și uneori mă întorceam la capătul puterilor și tot ce-mi doream era să dorm ca un buștean, dar ele se certau și auzeam numai țipete și bubuituri de sus. Și dimineața a luam de la capăt cu muzica.

Am îndurat cât am îndurat până într-o zi, când m-am trezit cu "Iisus, te iubesc, bla bla bla", pusă pe loop. Nici cu dopurile în urechi n-am reușit să scap, așa de tare era muzica. Ruptă de somn și cu o falcă în cer și una în pământ m-a dus sus și i-am bătut la ușă. Aveam deja un scenariu în cap, printre care și "Așa te învață Iisus, să chinui două etaje cu tânguieli de la casetofon"? Nu exagerez când zic două etaje, pentru că auzeam ecoul de la muzică de cum am ieșit de pe ușă. Dar până la urmă am rugat-o să dea mai încet, sau să-și amâne ritualul pe amiază. Nu i-am vorbit urât, dar cred că s-a speriat la cât de amenințător trebuie să fi arătat. Eram nemaispus de furioasă. Oricum, după faza asta au lăsat-o mai moale. Au rămas destul de gălăgioase, dar la un nivel suportabil.

Mar 9, 2013

Mar 6, 2013

Nisipuri mișcătoare

Wednesday, March 06, 2013 Posted by The Procrastinator 3 comments
Ziceam că am un nou job și că îmi plăcea foarte mult atmosfera intimă a micului nostru departament. Am constatat că m-am obișnuit foarte tare cu prezența unor colegi, iar acum când mica noastră familie a fost strămutată în ditai hala, mă simt ca peștele pe uscat.

Când m-am angajat eu, acolo lucrau cel mult 30 de oameni, tura de dimineață și de seară la un loc. De abia se simțea că lucram într-o corporație. Dar, cum se fac angajări în draci și o să se ajungă la peste 100 de oameni, a trebuit să schimbăm locația pentru că nu aveam loc dincolo. Clădirea e nouă, modernă, dar majoritatea am da orice să ne întorcem la ce era înainte. Atmosfera e așa sterilă și amplasarea birourilor e total diferită acum. Unii oamenii care erau la doi pași de mine sunt la celălat capăt al sălii.

Urmează schimbări și la conducerea departamentului și sincer mi-e groază de urmări. Până acum, în ciuda voulumui de muncă infernal mereu dădeam de o față zâmbitoare și ne petrecem pauzele râzând. Însă, de când ne-am mutat numai fețe posomorâte. S-a schimbat și programul pauzelor. Fiecare se trezește că e singur aproape în pauza programată.

E foarte ciudat. Mi-e teamă să nu ajung iar  în starea în care eram când mi-am dat demisia dincolo.

Mar 4, 2013

Poziția copilului

Monday, March 04, 2013 Posted by The Procrastinator 3 comments
Viața mea a intrat de câțiva ani pe un făgaș destul de stabil. Emoțiile negative paralizante pe care le aveam în adolescență și facultate apar rar și se risipesc repede.

Poate pentru că, pentru prima dată în viața mea, eu sunt cea care ia deciziile. Bune, rele. Mi le asum și mă simt extraordinar pentru asta. Sunt mulțumită de ce am realizat până acum. Am multe zile în care sunt chiar fericită. Și nu sunt foarte multe lucruri pe care le-aș schimba. Cu o excepție.

Nu reușesc nicicum să construiesc o punte către părinții mei. Ideile noastre despre fericire și despre ce e important în viață sunt diametral opuse. Dar nu asta e problema, ci faptul că nu încetează să mă dirijeze constant. Să mă critice constant. Mereu sunt nemulțimiți de ceva. Nu contează că, spre deosebire de mulți care au copii din generația mea, nu mai sunt nevoiți să mă ducă în spinare de 3 ani. Nu contează că nu le-am cerut bani decât de cel mult de 2 ori de când am început să lucrez. Nu contează că am un job decent sau că viața pe care o duc este pe cât se poate de liniștită și normală. Mi-e groază de cele mai multe ori de telefonul săptămânal pe care trebuie să-l fac acasă. Pentru că știu că urmează ceva "deosebit".

Săptămăna asta problema este că nu mă îmbrac ca o "domnișoară" și mi se propune, pentru a nu știu câta oară, să pornesc la 4 ore jumate cu trenul pentru a putea merge la cumpărături cu ei ca să-mi ia un costumaș "fain", fustă cu taior, ca pe vremuri, când făceam cumpărăturile de Paște. Ce tot atâta blugi?

Săptămâna viitoare problema e faptul că nu-i sun destul de des ca să vorbim despre nimicuri. Doar celelate mămici de la școală sunt sunate zilnic de copii lor. Ce-a făcut ea să merite tragica soartă de a fi sunată doar o dată pe săptămână de fata ei, care renunță la ore bune din puținul timp liber pentru ca mama să-și poată satisface pofta de ceartă sau de a povesti ore în șir despre absolut nimic?