Oct 9, 2010

Despre Doftori și Alți Demoni

Saturday, October 09, 2010 Posted by Rapunzel , , 4 comments
Aș vrea să pot spune că absența mea din lumea virtuală s-a datorat doar instalării în noul meu cuib, însă adevărul e că n-am apucat să mă bucur prea mult de revenirea în Cluj. Pe la jumătatea drumului către finalizarea ”ritualului” de mutare, în toiul amplelor lucrări de curățenie generală, m-am văzut nevoită să mă confrunt cu o premieră nedorită pentru mine, și anume spitalizarea. Musai să menționez că am o oarecare reticenţă (dacă nu chiar teamă) față de doctori, cultivată de-a lungul timpul de experiența apropiaților cu medici de-o competență indoilenică, și alimentată și de poveștile de groază de la știri.

Mi-am mai schimbat părerea, după ce am îmbrăcat haina bolnavului. Nici n-am știut ce m-a lovit.  După o scurtă agonie, neavând medic de familie în Cluj, am hotărât să păşesc în dimensiunea ER-ului românesc, adică UPU. Pentru cei ce nu știu, acronimul înseamnă Unitatea de Primire Urgențe. Spre surprinderea mea, m-au luat de îndată ce am ajuns și am terminat de completat formularul. Probabil termometrul care indica 40,6 a fost elementul persuasiv. În ciuda anxietății generată de dureri, analize, consultații peste consultații și perfuzii, am simțit totuși că eram pe mâini bune. Medicii au fost tare drăguți și simțeam că-și dau interesul să afle ce e neînregulă cu mine.

În timpul petrecut acolo m-am confruntat și cu un alt demon, cel numit Răbdare. Răbdarea nu e deloc unul din punctele mele forte, dar atunci am reușit să nu mă pierd cu firea. Nici nu știu cum au trecut cele câteva ore de privit pe pereți, până la terminarea perfuziei, iar apoi până la primirea rezultatelor analizelor. Eram febrilă și dezorientată de faptul că eram pe un teren străin. Asta cumva mi-a încetint fluxul gândurilor și am așteptat, fără să cârtesc, deznodământul.

Într-un final mi s-a comunicat că voi fi transferată la Chirurgie 1, unde urma să fiu operată de apendicită acută. Bănuiam eu că asta e, dar așa aș fi vrut să nu aud confirmarea. La nici două ore după internare eram deja în sala de operații. Deși îndepărtarea apendicelui e ceva de rutină, eram destul de speriată, doar operația e operație, spitalul e spital, iar eu nu mai trecusem niciodată printr-o asemenea experiență. Tremuram ca un miel dus la tăiere, și nu eram departe de o stare catatonică. Anyhow, n-am să mă apuc să îșirui detaliile tehnice. N-a fost plăcut, dar important e că s-a terminat cu bine. Am ieșit din spital mai sănătoasă decât am intrat, nu ca în cazurile prezentate la tembelizion.

Toată aventura spitalicească n-a durat nici o săptâmână, dar și-a pus amprenta mai mult decât aș fi crezut. Mi-a potolit o bună parte din teama de a apela la un medic. Mi-a servit drep exercițiu de răbdare. Și a scos la iveală optimismul adormit și pierdut pe undeva în mine.  Când m-am trezit din anestezie, a venit și el cu mine. Din adâncuri. În prima noapte de după operație, cândva după 12, mă aflam într-un punct în eram pregătită să mă iau de mânuță cu panica pentru că durerea și discomfortul cauzat de tuburi mă împiedicau să dorm. Apoi încet, încet m-am potolit și m-am cufundat în seninătate. Cred c-au ajutat și calmantele, dar cântecul hipnotizant al ploii a fost cel ce m-a înghițit. Geamul era ușor crepețit și auzeam picăturile tropăind pe tabla pervazului. Câte un val de adiere mentolată pătrundea din când în când  în salon. Și așa am petrecut întreaga noapte, suspendată între dimensiuni. În cea de-a doua noapte, eram bucuroasă că am scăpat de tuburi și că îmi fusese adus mp3-ul. Am început să ascult muzică și m-am trezit într-o stare în care îmi venea să-mi ies din piele de bucurie. Aveam poftă să țopăi, să dansez. Eram pur și simplă fericită. Că EXIST. Și starea aceea rar m-a părăsit de-atunci. Știu că sună ciudat, doar a fost doar o amărâtă de operație. Dar ceva în mine s-a schimbat. Îmi fac griji mai puțin. Înainte obișnuiam să mă panichez din orice. Să fac ”n” scenarii pentru lucruri care oricum au șanse să nici nu se întâmple. Dar acum fac asta mult mai rar. Trăiesc mai mult în prezent. Sper doar să mă țină.

4 comments:

C said...

Oh, ce ma bucur ca, pana la urma, operatia asta, cu tot ce inseamna ea, a reusit sa te binedispuna. In sensul ca esti mai carefree, nowadays.

Ti-au facut laparoscopica sau prin laparatomie?

Ioana B. said...

@Cristina: Am fost norocoasa, mi-au facut prin laparoscopie :). M-am refacut foarte frumos.

Mecanism Automat said...

Cei de la UPU dau multa atentie pacientilor, am ajuns si eu de vreo 3 ori la ei, aici, in Timisoara si nu ma pot plange. E locul in care nu se tine cont de spaga, cel putin asa am observat, plus ca sunt multi medici rezidenti care sunt foarte atenti in momentul in care observa ca esti speriat rau si nu stii exact ce cauti acolo. Sper ca esti bine. Ai grija de tine !

Ioana B. said...

@ M. A.: Sunt bine acum. Multumesc de grija! :)