Dec 1, 2013

Oranges are not what they used to be

Sunday, December 01, 2013 Posted by The Procrastinator 1 comment
My grandfather died when I was three years old. The memories I have of him are few, but cherished. I used to recall a lot more, however, in time, my moments with him faded away, just like an old painting. Sometimes, when it's really cold outside and I get cozy with a cup of orange tea, I return to the winter of my third year.

It's Christmas. I'm in my bed, wrapped in covers while grandpa is sitting at the table peeling an orange for me. I gulp the small bits of the fruit, as he hands them to me, and, after I'm done with all of them, I press my hands to my face, trying to hold on to the sweet-soury smell. He looks at me with such a serene face, then he caresses my forehead and starts laughing.

The sight of me, pressing my little fingers on my face, was probably quite funny. If only I could remember the sound of his laughter. I can still recall the look on his face, but just as a part of a mute film. A film that smells like orange.

Sep 3, 2013

Comunicare?

Tuesday, September 03, 2013 Posted by The Procrastinator 2 comments
Care e treaba cu virusul „sociabilității” în rândul tinerilor adulți? Poate nu e peste tot și doar lucrez eu într-o firmă mai „deosebită”, dar ceva mă face să cred că se întâmplă și-n alte curți. Nu mai suport oamenii ăștia care trebuie să trăncănească non-stop și încearcă să te oblige și pe tine să participi. Și care sunt constat super-mega-ultra (a se traduce gretoși) de prietenoși. Hai fie, treaba lor dacă au energia să susțină teatrul ăsta, dar de ce trebuie să-ți țină ție evidența?

Sunt zile în care sunt și eu amabilă, fermecătoare, vorbăreață. Sunt zile în care pur și simplu nu simt nevoia să schimb mai mult de „salut” cu nimeni. Pur și simplu vreau să fiu lasată în pace, cu gândurile mele. Nicio șansă. Măcar două persoane trebuie să întrebe indignate „Da' ce-i cu tine?!!!„ Și mă tot bâzăie și îmi pun întrebări cretine. Și apoi se supără dacă reacționez la tentativelor de comunicare cum reacționez la bâzâitul unui țânțar obraznic: le strivesc. Știu că cei doi neuroni ai tăi nu-s în stare să stea în liniște nicio secundă, but get the fuck away from my personal space. Și nu e ca și cum mă port nașpa din start. De cele mai multe ori sunt foarte calmă. Mă întrept frumos spre birou, salut politicos, mă fac comodă pe scaun și îmi văd de treabă. Și în spate aud răsete și chicote și voie bună. Și mi se rupe, pentru pur și simplu vreau să stau liniștită, în colțișorul meu, și să cuget la ce mă preocupă. Dar, inevitabil cineva trebuie să-mi invadeze spațiul personal, apropiindu-se amenințător de fața mea, încercând să-mi citească gândurile. „De ce nu vorbești cu noi?” „Pur și simplu nu am chef de vorbă azi.” Și se pare că declarația asta genereză de cele mai multe ori un șoc în rândul audienței și începe interogatoriul : „Ai pățit ceva?”, „Te doare ceva?”, „Dar ce-i cu tine”.

Nimic nu-i cu mine, pur și simplu azi nu am chef de aceleași discuții interminabile și despre nimic. Azi am chef de o pauză. Și nu vreau să încerc să găsesc scuze ca să mă sustrag din discuțiile astea, vreau pur și simplu să-mi respecți dorința de a fi invizibilă azi! Doar pentru că tu nu suporți să nu te-auzi vorbind non-stop nu înseamnă că și eu sunt la fel sau că e ceva ciudat în asta.

Au fost zile în care am avut și de lucru până peste cap și nici cheft de vorbă nu aveam și prin asta am îmbufnat câteva colege pentru că nu le bag în seamă și că nu-mi bag piciorul în ce am de făcut ca să le scot pe ele din plictiseală (erau în pauză).

Cireașa de pe tort este cu siguranță noua adiție la echipa noastră. Ce ziceam la început grețos de prietenos, mai ales când începe să-ți spună povestea vieții lui la 5 minute după ce te-a cunoscut. Las-o mai moale, că avem timp destul să ne cunoaștem. Foarte puțini oameni îmi sunt cu adevărat antipatici (pe oamenii de oamenii de care am vorbit mai sus îi suport în cea mai mare parte a timpul, dar din când în când visez să le pun scotch pe gură). Dar pe tipul ăsta nou nu-l înghit de nicio culoare. Sunt politicoasă, îl salut, îl ajut dacă pot, dar în rest îl evit pe cât se poate de mult. Și se pare că nu-i convine chestia asta pentru că se tot invită la mine la birou și-mi servește aceleași întrebări cretine: „Ai pățit ceva?”, „Ce-i cu tine” etc. Chestie care mă enevează la maxim pentru că ne cunoaștem de O SĂPTĂMÂNĂ!!! Când restul colegelor îmi fac chestia asta reușesc să trec peste pentru că ne cunoaștem de luni de zile. Dar who the fuck are you?

Ieri am avut o zi în care voiam să stau în liniște la birou, să mă concentrez pe ce am de făcut așa că am stat în colțul meu până când am avut pauză și m-am îndreptat spre bucătărie. Și aud că mă strigă cineva. Mă întorc și era tipul ăsta care mai apoi mă întreabă ce fac. Îi spun că mă duc în bucătărie să-mi iau ceva de mâncare. La care el completează cu un ton foarte indignat„Dar ce-i cu tine? De ce ai devenit așa tăcută și anti-socială?” Și eu am făcut ce-am știut eu mai bine pe moment, mi-am dat ochii peste cap și m-am cărat la bucătărie.

Nu pot să înțeleg nicicum care-i problema lui. Ce-l doare la patină dacă-s eu izolată sau nu? De unde sție că am devenit „anti-sociabilă” și nu am fost dintotdeauna? De când a fi tăcut înseamnă să fii antisociabil? Chiar dacă ar fi cazul, din nou, cu ce e treaba lui? Și până la urmă de ce i se pare așa natural să ia la întrebări o persoană pe care o știe de o săptămână și despre care nu știe nici cât negru sub unghie? Să-l fi auzit cât de indignat părea de comportamentul meu. Ca și cum ne știm de 1000 de ani suntem ce-i mai buni prieteni? Mai sunt cazuri în care pare că ai o conexiune cu cineva din primele minute. Însă, în mod evident, aici n-a fost cazul și nu-mi plac deloc oamenii băgăcioși.

În ultima vreme zarva constantă de la locul de muncă, mă obosește groaznic de tare. E frumos să te înțelegi cu colegii și să poți lega amiciții. Dar comunicarea constantă nu însemnă întodeauna ceva pozitiv. Nu-i înțeleg pe oamenii care nu pot să stea nici măcar o clipă siguri, ci numai să fie atașați de șold de alții.



Planeta azil

Tuesday, September 03, 2013 Posted by The Procrastinator 1 comment
E una din zilele acelea în care sunt plină de draci pentru că nu mai pot să suport valulire de idioțenie care mă înconjoară.

Talkshow-uri interminabile despicând firul în patru pe tema „regilor” și „împăraților” rromilor. Cui îi pasă? Ce relevanță are care e următorul rege? De ce a devenit subiectul ăsta o treabă de interes național? De ce trece luna și încă se discută pe tema asta? 

Apoi nu am nimic cu protestele pentru Roșia Montană, doar că îmi displac în mare parte participanții. De ce? Nu pentru că vai abia aștept să înceapă exploatarea și vai ce susțin eu proiectul RMGC. Tocmai că nu susțin proiectul, dar nu din motivele lacrimogene pentru care le îmbrățișează majoritatea, ci pentru că încă nu sunt suficient de informată ca să pot să-mi formez o opinie clară. Mi se pare că mulți dintre protestari sunt niste ipocriți care nici măcar nu știu pentru ce protestează. Nu sunt informați, doar li se pare că vai cât de intelectuali sunt ei că au bifat un protest ecologist. Nu contest că o proporție mică crede cu adevărat în ceea ce scandează, dar nu restul. Câți dintre ei au fost efectiv în Roșia Montană? Câți dintre ei ar renunța la concediile în Bulgaria, Grecia etc. și să meargă în fiecare an la Roșia ca să susțină turismul local? Câți dintre ar ieși în stradă pentru toate legile cretine date de guvernele incompetente de până acum? Pe câți dintre ei îi doare în cot de problemele imediate și grave cu care se confruntă țara asta?

Și pe ce punem pariu că foarte mulți dintre oamenii ăștia au fost și cei care au trâmbițat că sunt împotriva eutanasierii câinilor vagabonzi? Toți oamenii ăștia ar trebui să aibă pe conștiință ultima victimă a maidanezilor: un biet copil de 4 ani. Cât de crudă poate fi situația asta? Să ai toată viața înainte și să mori sfâșiat de niște sălbăticiuni? Ce i s-a întâmplat copilului a fost total absurd și ar fi putut fi evitat dacă omanii ăștia ar da puțin combustibil creierului. Au sărit ca arși când a fost vorba de eutanasiere și s-au felicitatat când legea a fost respinsă. Și-au continuat viețile mediocre și au uitat cu desăvârșire de subiectul ăsta.

În engleză e o vorbă „Put your money where your mouth is”. Nu le-am mai văzut pe niciuna din gagicile alea de la fostul meu job, care mi-au vârât în nas petiția anti eutanasiere, să mai facă ceva pentru câinii vagabonzi. Au semnat și gata „mission accomplished!”. Ce inimoase sunt ele. Întruchiparea Mariei Tereza, nu alta. Și uite rezultatul. Mii de victime ale câinilor stăpîni.

Da, într-o lume ideală maidanezii ar fi luați de pe stradă, duși în adăposturi, sterilizațim, deparazitati, vaccinati si dati spre adoptie. Dar când numărul lor se ridică la zeci de mii? Cu bugetul României lucrul acesta pur și simplu nu este realizabil. Și chiar dacă ar fi realizabil ar fi absurd.  Ce faci cu 65.000 de câini? Câți dintre ei o să fie adoptați? Ce faci cu restul? Ții zeci de mii de câini în cuști ani ani de zile? Și asta e considerată o opțiune miloasă? Ca să nu mai spun de costurile uriașe pentru a-i hrăni și a îngriji. Și dacă trăiesc aceștia n-o să simtă niciodată caldură unui cămin și o să ducă o viață aproape la fel de mizerabilă. Să-mi spună și mie cineva ce e pozitiv un asta?

Jul 13, 2013

May 27, 2013

Despre pofte și înfrânare

Monday, May 27, 2013 Posted by The Procrastinator 2 comments

De ceva vreme m-am apucat de citit mai serios și tot de ceva  vreme sunt depedentă de filmulețele "Booktuberilor" pe care îi urmăresc pentru recomandări. Datorită lor a dat în mine mania cumpăratului de cărți. Deși am pe Kindle cam orice carte îmi doresc,  când dau de raionul cu reduceri la cărti și printre ele găsesc ceva ce aș putea citi, inima îmi bate mai repede.

Așa se face că în ultima lună mi-am luat 7 cărți, pe când înainte îmi luam cel mult 4-5 pe an. În timp ce le aranjam în mini-de-tot bibliteca mea mi-am dat seama că dacă nu fac o schimbare și acestea o să aibă trista soartă de as sta și aduna praful. Doar aveam deja pe raft vreo 10-15 cărți de care nu mă atinsesem. Așa că mi-am propus sa nu-mi iau altele până nu le citesc pe toate de-acolo. Deși  trebuie să mărturiesesc că mi-e cumplit de greu să respect pactul. Mai nou mi se pare că peste tot dau peste oferte extrem de tentante. Însă trebuie să-mi amân satisfacția pentru că nu e ok să le tot cumpăr și să le țin pe post de decor. Când o să pot spune că le-am parcurs pe toate o să mă răsplătesc cu unele noi.

M-am hotărât să aplic o variație a sistemului "challange-reward" și la cealată obssesie de-a mea, pe care o am de mult mai mult timp: produse de papetărie (în special jurnale și agende). La job chiar am fost poreclită "Regina Papetăriei" datorită arsenalului pe care l-am adus cu mine. Și acasă, în general, biroul meu geme de caiete, pixuri, carioci si post-ituri, dar adorația mea față de acestea a atins cote alarmante după ce o prietenă mi-a trimis un cadou de ziua mea: un jurnal Paperblanks.

De atunci visez întruna să-mi mai iau câteva din gamă. Când am aflat că se vând și la o librărie din Cluj, am fost în culmea fericirii. Din păcate entuziasmul meu s-a dezumflat ca un balon când am văzut prețurile. Pe de-o parte nu ar fi capătul lumii dacă mi-aș lua unul, dar, când mă gândesc că după ce îl cumpăr o să ajungă în teancul cu agende și jurnale nefolosite pentru că nu-mi fac niciodată timp să scriu în ele, îmi dau seama că e doar un moft și că ar fi un gest total iresponsabil. Așa că mi-am propus încă un țel. O să-mi iau unul numai după ce și ultima pagină din jurnalul pe care l-am primit de la prietena mea e scrisă și le-am găsit o întrebuințare măcar majorității celorlale carnețele.


Mar 30, 2013

I'm a geek. So what?

Saturday, March 30, 2013 Posted by The Procrastinator 3 comments

Azi noapte m-am comportant ca un adolescent abia ieșit din găoacea căminului și aruncat pentru prima dată în lume. S-a organizat o ieșire cu colegii și am fost și eu la câteva în trecut. Au fost drăguțe ieșile de până acum, dar asta pentru că mergeam într-un pub la o bere și povesteam. Acuma s-a făcut rezervare într-un club și sincer nu aveam chef de așa ceva. I don't like dancing in public și trebuie să am să am un soundtrack foarte precis ca să fac excepție. Așa că am zis că mă sustrag de la ieșirea asta, până când am fost asaltată cu proteste de gen "tocilară" și că trebuie să dau dovadă de team spirit pentru că era o petrecere de farewell pentru o colegă a cărei ultimă zi a fost azi.

Așa că am zis că hai, să nu fiu eu aia nașpa și am ieșit să cheltui bani pe care oricum nu-i am, pentru că-s o leșinată care n-are cojones să zică "I love you people, dar pentru mine distracția nu înseamnă ce înseamnă pentru voi așa că o să-mi asum riscul de a lua o decizie care-mi va atrage o sprânceană ridicată din partea grupului."

Am ieșit așadar, și am stat o vreme încercând să conversez cu lumea, dar a trebuit să renunț rapid pentru că muzica era prea tare. Când a fost vremea să comandăm băuturi câteva persoane au început să facă mișto de mine, cum că iar o să-mi comand milkshakuri sau cola, ca dățile trecute. Muzica era oribilă, din ciclul hituri autohtone, ochii îmi lăcrimau de la fum, și în general începeam să mă simt ca naiba așa că a trebuit să servesc câteva shot-uri de tărie ca să nu fug de-acolo mâncând pământul. Lumea trăgea de mine în disperare să merg și eu să dansez și mi-am petrecut timpul încercând să fug de mâinile astea, dar și de cele ale unori cocălari dubioși care încercau să infiltreze în gașca noastră. Erau mega torpilați și nesimțiți și dornici de pipăieli.

Mar 14, 2013

Viața la bloc

Thursday, March 14, 2013 Posted by The Procrastinator 2 comments
Eu sunt trează de pe la 4 pentru că somnul mi-a fost întrerupt, din nou, de vecini melomani. De asta au fost niște băieți de băieți cu pasiune pentru hip-hop oridinar. Și mai și stăteau la povești la volum maxim, pentru că și muzica era, în mod normal, la volum maxim. M-am chinuit în pat vreo două ore, cu perna și plapuma peste cap, dar vezi să nu ajute. În momente de genul mă bucur că n-am permis the port-armă.

Cred că stau deasupra, în locul tipelor care au plecat după ce au inundat bucătăria proprietarului. Știu asta pentru că apa a trecut și prin tavanul nostru și după aceea am auzit câteva zile doar sunte de ciocan și bormașină. Câtă caznă am avut și cu dumnealor. Aveau ceva cățel care plângea într-una, pentru că îl lăsau singur mult timp.  În timpul zilei nu era mare lucru, puteam să stau la calculator, cu căștile pe urechi și era suportabil. Dar se întâmpla adeseori și noaptea. După ce au făcut alți vecini scandal a dispărut câinele.

Și pe când am zis că pot răsufla ușurată, dragele de ele au început să fie foarte matinale. Se trezeau așa pe la 5-6 și deschideau televizorul. Cu asta m-am obișnuit, dar apoi probabil au prins curaj că n-a comentat nimeni nimic și au început cu sesiunile muzicale. Erau pasionate de niște melodii de pe la biserică, și le puneau pe repeat în draci. Eu plecam la muncă la 9 dimineața și mă întorceam pe la 8, pentru că programul era de la 10 la 7, dar era departe sediul de unde stau. Și uneori mă întorceam la capătul puterilor și tot ce-mi doream era să dorm ca un buștean, dar ele se certau și auzeam numai țipete și bubuituri de sus. Și dimineața a luam de la capăt cu muzica.

Am îndurat cât am îndurat până într-o zi, când m-am trezit cu "Iisus, te iubesc, bla bla bla", pusă pe loop. Nici cu dopurile în urechi n-am reușit să scap, așa de tare era muzica. Ruptă de somn și cu o falcă în cer și una în pământ m-a dus sus și i-am bătut la ușă. Aveam deja un scenariu în cap, printre care și "Așa te învață Iisus, să chinui două etaje cu tânguieli de la casetofon"? Nu exagerez când zic două etaje, pentru că auzeam ecoul de la muzică de cum am ieșit de pe ușă. Dar până la urmă am rugat-o să dea mai încet, sau să-și amâne ritualul pe amiază. Nu i-am vorbit urât, dar cred că s-a speriat la cât de amenințător trebuie să fi arătat. Eram nemaispus de furioasă. Oricum, după faza asta au lăsat-o mai moale. Au rămas destul de gălăgioase, dar la un nivel suportabil.

Mar 9, 2013

Mar 6, 2013

Nisipuri mișcătoare

Wednesday, March 06, 2013 Posted by The Procrastinator 3 comments
Ziceam că am un nou job și că îmi plăcea foarte mult atmosfera intimă a micului nostru departament. Am constatat că m-am obișnuit foarte tare cu prezența unor colegi, iar acum când mica noastră familie a fost strămutată în ditai hala, mă simt ca peștele pe uscat.

Când m-am angajat eu, acolo lucrau cel mult 30 de oameni, tura de dimineață și de seară la un loc. De abia se simțea că lucram într-o corporație. Dar, cum se fac angajări în draci și o să se ajungă la peste 100 de oameni, a trebuit să schimbăm locația pentru că nu aveam loc dincolo. Clădirea e nouă, modernă, dar majoritatea am da orice să ne întorcem la ce era înainte. Atmosfera e așa sterilă și amplasarea birourilor e total diferită acum. Unii oamenii care erau la doi pași de mine sunt la celălat capăt al sălii.

Urmează schimbări și la conducerea departamentului și sincer mi-e groază de urmări. Până acum, în ciuda voulumui de muncă infernal mereu dădeam de o față zâmbitoare și ne petrecem pauzele râzând. Însă, de când ne-am mutat numai fețe posomorâte. S-a schimbat și programul pauzelor. Fiecare se trezește că e singur aproape în pauza programată.

E foarte ciudat. Mi-e teamă să nu ajung iar  în starea în care eram când mi-am dat demisia dincolo.

Mar 4, 2013

Poziția copilului

Monday, March 04, 2013 Posted by The Procrastinator 3 comments
Viața mea a intrat de câțiva ani pe un făgaș destul de stabil. Emoțiile negative paralizante pe care le aveam în adolescență și facultate apar rar și se risipesc repede.

Poate pentru că, pentru prima dată în viața mea, eu sunt cea care ia deciziile. Bune, rele. Mi le asum și mă simt extraordinar pentru asta. Sunt mulțumită de ce am realizat până acum. Am multe zile în care sunt chiar fericită. Și nu sunt foarte multe lucruri pe care le-aș schimba. Cu o excepție.

Nu reușesc nicicum să construiesc o punte către părinții mei. Ideile noastre despre fericire și despre ce e important în viață sunt diametral opuse. Dar nu asta e problema, ci faptul că nu încetează să mă dirijeze constant. Să mă critice constant. Mereu sunt nemulțimiți de ceva. Nu contează că, spre deosebire de mulți care au copii din generația mea, nu mai sunt nevoiți să mă ducă în spinare de 3 ani. Nu contează că nu le-am cerut bani decât de cel mult de 2 ori de când am început să lucrez. Nu contează că am un job decent sau că viața pe care o duc este pe cât se poate de liniștită și normală. Mi-e groază de cele mai multe ori de telefonul săptămânal pe care trebuie să-l fac acasă. Pentru că știu că urmează ceva "deosebit".

Săptămăna asta problema este că nu mă îmbrac ca o "domnișoară" și mi se propune, pentru a nu știu câta oară, să pornesc la 4 ore jumate cu trenul pentru a putea merge la cumpărături cu ei ca să-mi ia un costumaș "fain", fustă cu taior, ca pe vremuri, când făceam cumpărăturile de Paște. Ce tot atâta blugi?

Săptămâna viitoare problema e faptul că nu-i sun destul de des ca să vorbim despre nimicuri. Doar celelate mămici de la școală sunt sunate zilnic de copii lor. Ce-a făcut ea să merite tragica soartă de a fi sunată doar o dată pe săptămână de fata ei, care renunță la ore bune din puținul timp liber pentru ca mama să-și poată satisface pofta de ceartă sau de a povesti ore în șir despre absolut nimic? 

Jan 1, 2013

Favorite things experienced in 2012, old and new

Tuesday, January 01, 2013 Posted by The Procrastinator 2 comments

Doar de bine

Tuesday, January 01, 2013 Posted by The Procrastinator 2 comments
E mai mult o întâmplare că scriu tocmai azi, în prima zi a noului an. Nu aveam intenția să fac o retrospectivă, nici să fac rezoluții pentru 2013, pur și simplu mi-era dor să scriu, iar am și zi liberă și dispoziție.

În perioada postării anterioare mă simțeam copleșită de o anumită problemă, dar între timp am găsit răspunsul. M-am mobilizat și mi-am găsit un nou loc de muncă, tot la o multinațională, deși inițial îmi promisesem că nu o să mai aplic la astfel de companii, într-atât am fost de dezamăgită de acea experiență. Însă ce-am găsit mi-a depășit așteptările. Ceea ce îmi părea în primă instanță o soluție de foarte scurtă durată, a ajuns să însemne pentru mine, treptat, mult mai mult, pentru că îmi plac grozav de tare noii colegi (dintre care mi-am făcut deja prieteni) și pentru că se pare că mi se potrivește ceea ce fac. Este a treia lună de când sunt aici și deja sunt adaptată mult mai bine decât eram dincolo, după mai bine de jumătate de an. Am, din nou, foarte puțin timp liber, dar nu pare să mă afectez nici pe departe pe-atât de tare ca înainte. I guess I am in just a really good place right now. În rest, am rămas aceeași devoratoare de muzică și seriale (iar din cînd în cînd și cărți).

Dar dacă tot e 1 ianuarie, ce-ar fi să mă gândesc la ce-mi doresc pentru 2013? Hmm. În primul rând îmi doresc aceeași relație minunată pe care o am cu prietenul meu meu și sora mea, pe care îi iubesc nespus de mult. Apoi îmi doresc cât mai multe ieșiri cu colegii, cât mai multă muzică bună, cât mai multe seriale, filme și cărți care să mă țină cu sufletul la gură. Și bineînțeles, sănătate.

Cam atât aveam de zis. Sper ca și pentru voi să se fi încheiat 2012 la fel de bine ca și pentru mine. La mulți ani și să fiți iubiți!
    

Winter's Kiss from Acordul Fin on 8tracks Radio.