Feb 21, 2009

The voice within

Saturday, February 21, 2009 Posted by The Mood Reader 8 comments
În unele dimineţi mă trezesc cu o senzaţie bizară, de confuzie, mai mult obosită decât odihnită. Semn că visele mi-au fost din nou tulburi, m-au atacat. La fel ca azi. Cred că m-au afectat evenimentele de ieri mai mult decât aş fi vrut.

Nu vreau decât să simt că-mi aparţin, nimic mai mult. Ei continuau cu telefoane, peste telefoane. Când atacuri, când luatul cu zăhărelul. Respir atât de greu. Acea spaimă nerostită. E acolo în momentele de răscruce în viaţa mea.

Ştiu că până acum am trecut cu bine peste tot.  Atunci de ce mi-e teamă dacă ştiu că o să fie bine? Acum, ca şi de atâtea ori, mă simt nelalocul meu. Mă simt ca un peşte pe uscat. Privesc în jurul meu şi totul mi se pare atât de ostil. Poate au dreptate. Poate chiar sunt cea anormală. Normalitate. De ce normalitatea mea nu corespunde cu a lor? De ce trebuie să mă simt mereu ca o ciudăţenie, ca o greşeală a naturii? Pentru că vreau să cred că lumea din mintea mea există? Pentru că mă încăpăţânez să cred în visele mele, în idealurile mele? De ce trebuie să mă resemnez conformismului pentru a fi privită ca un om?

Nu, nu vreau să ascult de nimeni. Vreau doar să trăiesc pentru mine, aşa cum voi alege eu. Nu vreau să mă mulţumesc după călduţ când eu tânjesc după extraordinar. Nu vreau să cred că viaţa e tot ce văd azi, aici. Atunci n-ar avea sens, nimic. N-ar avea sens să trăiesc.

E o voce care mă cheamă mereu. Vocea viselor mele, care mă îndeamnă să nu renunţ. Precum în expresia "I can feel it in my bones", aşa simt, că eu am de oferit lumii mai mult decât atât. În acelaşi timp sunt adormită de puterea obişnuinţei, de acel călduţ care te face să te ataşeti de un loc, să urmezi acea rutină confortabilă, acel plan conformist bătut în cuie, pe care dacă nu-l urmezi pierzi acceptul societăţii: grădiniţă, clasele primare-primele succese în învăţătură, generala-loc pe podium, olimpiade, liceu-continuarea ciclului de succese în învăţătură, facultate-diplomă, job, nuntă cu lăutari, unu-doi copii pe care-i obligi să urmeze acelaşi plan.

Nu am nimic împotriva acestui plan, într-un fel e necesar, doar că refuz să cred că viaţa mea e doar atât. Pentru mine toate astea nu sunt decît obligaţia faţă de societate, care îţi va da pâinea zilnică. N-am nevoie să acumulez averi. Pentru ce? Să le duc cu mine în ţărână? Am nevoie doar de un minim care să-mi permită să trăiesc cât îmi elaborez un plan ce să mă ducă la ţinta mea. La ceea ce mă împlineşte. La ceea ce mă face să simt că trăiesc, la ceva ce să-mi dea sens pe lumea asta. Eu găsesc împlinire în oameni şi în fiecare minune a lumii acesteia. Nu-mi doresc decât să văd cât pot mai mult. Să călătoresc şi să îi ajut pe cei în nevoie, fie că e vorba de ajutor efectiv material, sau i-am făcut ziua mai luminoasă şi i-am adus un zâmbet pe faţă când totul îi pare întunecat.

Lumea este casa mea, orinde, nu contează, doar să fie undeva unde pot să fac ceva care să conteze. Încă nu ştiu cum o să fac asta. Încă n-am rezolvat problema cu pâinea zilnică. Dar după asta only the sky is the limit.

Limite.Toată viaţa am auzit doar nu, nu, nu. "Nu poţi face asta." "Visele tale sunt irealizabile." "Fii cuminte şi fă cum spunem noi că noi știm mai bine."

Conformismul ucide încet fiecare fibră a spiritului meu. Dar e atât de sădit în mine încât mi-e teamă să-l lepăd. Mi-e teamă să lepăd călduţul când e posibil să dau de eşec. Şi totuşi ceva îmi spune că dacâ îmi doresc cu adevărat ceva şi dacă nu renunţ la vis, şi lupt pentru el, nimic nu este imposibil. Poate greşesc, poate cândva o să-mi pară rău, dar o să fie greşeala mea, o să-mi asum responsabilitatea pentru ea şi o să pot să fiu împăcată.

Feb 18, 2009

Je t'aime toujours pour toujours

Wednesday, February 18, 2009 Posted by The Mood Reader 9 comments
Azi, gândurile m-au purtat din nou spre tine. De cînd am reuşit să mă desprind de toată gălăgia în care trăiam, în care intrasem înadins ca să uit de durere, mă gândesc tot mai mult la zilele fericite alături de tine, dar nu jind, ci cu recunoştinţă. Recunoștință pentru şansa de a fi trăit toate acele momente. Abia acum, după trei ani, realizez cât de perisabilă e fericirea, cât de rar îţi bate la poartă şi te lasă să o inviţi înăuntru.

Se spune că unii oameni ajung la sfârşitul vieţii fără a fi cunoscut iubirea. Cât de trist trebuie să fie pentru ei. Când mi-ai frânt inima fără să vrei, credeam că sunt norocoşi. Acum ştiu mai bine. "For it is better to have loved and lost than never to have loved at all". Iubire ... Oare chiar ne-au iubit?

Ne-am găsit zâmbind şi ne-am luat rămas bun tot zâmbind. Oare chiar te-am iubit? Cred, la fel ca tine, că da, a fost iubire. Poate n-a fost sub cea mai convenţională formă, fără certuri şi împăcări ca-n filme, dar sufletul nu mi-a fost nicicând mai plin de bucurie, vise şi speranţe ca atunci când mă gândeam la tine.

Zilele lui Făurar

Wednesday, February 18, 2009 Posted by The Mood Reader 6 comments
Azi a plouat cu noroi. Frig crunt, înghesuială pe autobuse. Toată lumea căuta să se adăpostească de vântul biciuitor. 

Am ajuns la şcoală şi m-au înveselit feţele zâmbitoare ale colegelor neobişnuit de binedispuse, ţinând cont de vremea urâtă şi de faptul că am început semestrul doi. Mi-am zis că n-are rost să rămân morocănoasă şi m-am alăturat veseliei. Apoi curs ţinut de ameţitoarea Ms. Fox. Am depus eforturi considerabile să nu adorm. M-am jucat X şi O cu o colegă și am supraviețuit până la sfârșitul celor două ore. 

Doamne, cât de frig a putut să fie astăzi! Am abandonat o serie de planuri şi am pornit spre casă. Pe drum, am poposit la Visions pentru o consultaţie. De o bună bucată de timp mă deranjau foarte tare ochii când lucram la calculator. Picăturile alea de ochi sunt cumplite. Vreme de câteva ore n-am reuşit să văd nimic de aproape. Un bătrânel din autobus a rămas perplex când l-am rugat să-mi citesacă un mesaj primit în acel moment. Reuşisem să desluşesc că e de la mama, dar nu puteam nicicum să descifrez ce conţinea. În mintea mea râdeam în hohote când mă gândeam privirea plină de stupoare a bătrânului. Mi-am făcut timp, pentru o clipă să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru că mă număr printre norocoşii cu o vedere destul de bună. 

Acum  frunzăresc Piaţa în căutare de job. Ceva, ceva tot o să apară. Ascult asiduu de câteva ore melodia de mai jos. Mă linişteşte. I am just where I wanna be.

Reflekt - Need To Feel Loved (Adam K & Soha Vocal Mix)
 

P.S. "I can't change the direction of the wind, but I can adjust my sails to always reach my destination."

Feb 17, 2009

Sunt şi pot

Tuesday, February 17, 2009 Posted by The Mood Reader 4 comments
Am revenit. Oarecum. Mintea mi-e departe, încâlcită în planuri şi vise.Vacanţa n-a fost nici pe departe atât de odihnitoare sau liniştită precum speram. De fapt, nici nu ştiu de ce m-am îmbătat cu apă rece. Trebuia să mă aştept, pentru că nimeni nu se schimbă peste noapte. Ai mei mă aşteptau cu chef de răfuială, fără să le fi dat un motiv, but then again, nu le trebuie un motiv întemeiat să se poarte cu mine de parcă aş fi sacul lor de box . E destul motiv că m-au făcut şi că mănânc o pâine din banii lor. De parcă eu le-aş fi cerut să vin pe lume. Cine e la îndemână când trebuie să dea afară toate mizeriile şi frustrările adunate de când s-au născut? Ioana, of course. 

Oamenii ăştia sunt foarte strângători. Strâng toate eşecurile, oricât de nesimnificative ar fi, le adaugă acolo în straiţă şi apoi setează placa pe lamentare. Nu cunosc noțiunea resemnare și mers mai departe. Doamne-feri să muţumească pentru ce au şi să vadă partea plină a paharului! Sacrilegiu! Pentru ei nu e fericire. Există doar nevoia complusivă de a face pe cei mai slabi să sufere ca şi ei. Lasă, că e Ioana să înghită toate crizele de isterie. Şi da, Ioana s-a născut să îndeplinescă visele de măreţie ale subsemnaţilor. Nici vorbă să fie fiinţă umană. Ea este o marionetă. Ea n-are voie să aibă păreri proprii sau să acţioneze după convingere. De ce? Pentru că ea fără subsemnaţii nu este nimic. Nu e capabilă de nimic. N-are dreptul la nimic. Ea s-a născut cu un singur scop. Să le aparţină.

Se mai întreabă lumea de ce de fiecare dată când mă întorc de acasă mă alint cu ideea că mă pot arunca oricând în faţa unei maşini. Dar n-o să fac asta. Am îndurat mai mult decât credeam că o să fiu în stare să îndur, am supravieţuit, ba chiar am ajuns, în ciuda atâtor piedici, să cred că viaţa poate fi frumoasă. Nu am dreptul să-mi bat joc de minunea de a fi, doar pentru că nişte oameni ce au capitulat în faţa neşansei au făcut tot posibilul să mă schilodească, pentru a mă stăpâni apoi. Una dintre cele mai urâte boli ale românului, care a prins rădăcini în majoritatea bordeielor, este să se complacă în subjugare doar pentru că i se oferă o bucată de pâine şi un pahar de lapte. De aici derivă cu mentalităţi şi "principii" de-a dreptul delicioase. Nimeni nu obiectează la dictoane de gen "Eu te-am făcut, eu te omor"= Eu te-am făcut, îmi aparţii, eu ştiu ce-i mai bine pentru tine şi dacă nu mă mulţumeşti o să regreţi amarnic."Cum să obiecteze? Doar e vorba de părinţii lor. Şi dacă sunt părinţii tăi, înseamnă că au dreptul să te abuzeze emoţional până îţi pui un pistol la tâmple? Şi nu, abuz nu e faptul că nu ţi-a cumpărat păpuşă Barbie când aveai 4 ani. Abuz e să te crescă ca pe o păpuşă Barbie. 

În ultima vreme m-am izbit tot mai tare de un zid de granit al netoleranţei şi al unei gândiri mai înguste ca Strada Sforii din Braşov. Şi am luat o decizie foarte grea. Cea de a da laptele şi cornuleţul pe dreptul de a exista, de a gândi pentru mine şi de a hotârâ pentru mine. Chiar de va trebui să mânânc pâmant şi iarbă, voi demostra că sunt şi pot. Dar sufletul mi-e greu şi mă întreb, unde e iubirea? Când a încetat să fie necesară în educaţia unui copil?

Iubeşte-mă aşa cum sunt. Eu încerc să te iubesc, dar nu mă laşi. Aşa că am să plec, pentru că-mi faci rău. Plec, dar nu înseamnă că te iubesc mai puţin, înseamnă doar că mă iubesc mai mult pe mine. Îmi cer iertare pentru tot ce ti-am greşit. Îţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut bun pentru mine şi te iert pentru tot răul pe care mi l-ai făcut. În schimb, nu-ţi pot da decât respect şi promisiunea că o să am grijă de tine când o să ai nevoie. Îmi rezerv dreptul de a fi stăpână pe mine. Te poţi mulţumi cu atât?


VAST - Don't Take Your Love Away

Feb 8, 2009

Douăzeci şi unu

Sunday, February 08, 2009 Posted by The Mood Reader 13 comments
Nu azi. Ieri. 07.02.2009. Am îmbătrânit. Anii chiar au trecut pe nesimţite. De multe ori, privind în jurul meu, privind la timpul care a trecut, am impresia că nimic din tot ce-a fost n-a fost aievea, ci doar un vis sau un văl de fum.

Ziua mea de naştere a fost ceva întotdeauna ceva banal, o zi ca oricare din celelalte zile, atât că aveam parte în ziua aia de tort de ciocolată şi câteva cadouri de la ai mei.

Până anul ăsta. Anul ăsta am avut parte de o zi minunată. Parcă şi soarele mi-a zâmbit. Afară cald şi bine. Am plecat dis-de-dimineaţă cu sorămea la "shopuieli" şi a fost printre puţinele dăţi în care chiar m-am simţit bine la cumpărături. Am umblat până n-am mai putut de picioare şi am râs pe săturate. Aşa m-am bucurat s-o văd pe sis bucuroasă, mai ales că în ultima vreme a trecut prin nişte situaţii destul de deprimante. Dar lucrul care m-a bucurat cel mai tare a fost numărul de persoane care m-au sunat sau mi-au trimis mesaje să-mi ureze numai lucruri frumoase. Şi nu au fost ca până acumm urări grăbite şi mecanice. Ci urări venite din inimă. Chiar am fost copleşită cu atenţie şi inima mi s-a umplut de bucurie când am realizat că sunt atât de norocoasă că am oameni care se gândesc la mine. Atât. Nu aveam nevoie de mai mult. Doar să ştiu că s-au gândit la mine.

Acum mă ia un pic somnul, dar nu-mi permit, pentru că trebuie să mă pregătesc de ieşit în oraş cu prietenii. 

Oupiiii!

Incubus - Dig