Nov 23, 2009

Între plus şi minus înfinit

Monday, November 23, 2009 Posted by Rapunzel
S-a mulat lent şi sigur pe trupul conştientului şi subconştietntului. Pui capul pe pernă şi gândurile te zugrumă de fiecare dată când pleopele se lasă grele. Încerci să râmăi treaz ca nu să-ţi pierzi aerul. Fixezi tavanul şi umăreşti dansul lent al unor umbre stranii. O durere ascuţită în colţul ochiului. Mici vinişoare plesnite îl străbat. Însângerat. Obosit.

Nefericirea s-a adunat strop cu strop, acţionând ca o otravă. O moarte lentă a şimţurilor. Căutarea bâjbâită şi zadarnică a unui antidot. Cronometrul aleargă nebun şi eşti în contratimp, deşi abia ai început să trăieşti. Pe nesimţite aluneci într-o lume paralelă în care stăpân e trecutul. O listă nesfârşită cu tot ce se-ndreaptă spre minus infinit. Listă adunată într-o sămânţă a neîncrederii, sădită adânc şi demult.

Te bântuie "De ce sunt?". Te macină "Încotro mă-ndrept?". Te înrobeşte "Nu ştiu". Cazi într-un abis numit "Fără sens". Alarma sună nemulţumită. Mai rămâi o clipă nemişcat. Observi că întunericul s-a cernut şi raze discrete se conturează în spatele draperiei. Te întinzi spre telefon şi îl apuci nesigur. Cade zgomotos pe podea. Alarma s-a oprit. Îţi urmezi rutina matinală.Eşti gata pentru o nouă zi. Dai să închizi uşa în urma ta când îţi dai seama că ai uitat ceva. Te întorci în cameră şi te uiţi în oglină. Ai uitat să-ţi pui masca optimismului. Îţi aşterni un zâmbet pe faţă şi porneşti la drum. Altă zi. Altă şaradă. Cu masca pe faţă poţi să treci liniştit, neobservat. Dacă ai fi uitat-o acasă ai fi regretat. Întrebări sâcâitoare "Ce-ai păţit?", " Ce ai?". Minciună sau irascibilitate " Nu am nimic", "Nu te priveşte pe tine". Majoritatea atât aşteaptă, să te vadă vulnerabil ca să poată să-şi înfigă colţii în tine.

E trecut de amiază şi te-ai abandonat în ce aveai de făcut. Un zâmbet larg pe faţa unui apropiat. O mutriţă veselă de copil. Doi ochi prietenoşi şi o codiţă jucăuşă de căţel. Un banc reuşit. O veste bună. Zâmbeşti din spatele măştii. Poţi să ţi-o dai jos. Până la următoarea stare de nestare, griji adunate şi nerezolvate, noapte de nesomn.

Între zâmbet şi mască "De ce sunt?", "Încotro mă-ndrept?", " Nu ştiu", "Fără sens" rămân îngheţate.

Nov 11, 2009

Decizii, decizii

Wednesday, November 11, 2009 Posted by Rapunzel 9 comments
E aproape două şi eu încă zăbovesc în faţa calculatorului. Savurez o cană de lapte cald şi prea iubiţii mei biscuiţi de ovăz (cine are nevoie de ciocolată?).

Pare că mi-am revenit după starea de nestare ce m-a ţinut pe jar de vineri noaptea. După îndelungi sesiuni de despicat firul în patru, am ajuns la concluzia că mai bine nu. Înclinam spre răspunsul ăsta încă din ziua unu, dar acuma sunt convinsă. Mai rămâne să văd cum îmbrac mai frumosc acest "nu" şi-l servesc aşa încât să putem reveni la status quo-ul de dinainte.

După ce am îmbrăţişat momentul adevărului, m-am relaxat şi am luat somn instant. Nu dormisem mai mult de 2-3 ore pe noapte de-atunci. M-am trezit undeva pe la nouă, cu senzaţia că am dormit mai multe zile. Mi-e foarte greu să mă împac cu ideea că pentru a-mi fi mie bine, uneori, trebuie să aleg o variantă mai puţin favorabilă pentru altcineva. M-am luptat cu mine, am vrut din răsputeri să vreau, dar chiar nu am energia necesară, acum, să prefac nu în da.

Nov 3, 2009

Where to now?

Tuesday, November 03, 2009 Posted by Rapunzel 3 comments
Numai ce-am văzut Prozac Nation. A trecut ceva vreme de când un film m-a ţinut trează pe tot parcursul lui, iar la sfârşit am simţit că s-a terminat prea repede. Christina Ricci joacă întotdeauna excepţional rolul de damaged.

Partea mea întunecată mai mereu s-a simţit atrasă de oameni cu personalităţi tulburi şi care aveau nevoie de cineva care să-i repare, să-i salveze. Şi poate prea târziu am realizat că prin asta căutam salvarea mea. În secret aştept şi eu un înger, sau un moment de răscruce în urma căruia să fie totul bine, toate probleme mele să se rezolve.

Mi-a fost greu să înţeleg că procesul de vindecare e un proces lung şi anevoios şi încă n-am ajuns să accept pe deplin lucrul ăsta. Sunt mereu în căutare de lucruri care să mă inspire, să nu mă simt atât de singură, deşi înconjurată de atâţia oameni. Mereu sperând că următoarea persoană pe care o voi cunoaşte mă va înţelege (cel puţin mai mult decât am fost vreodată înţeleasă de cineva) şi va răspunde în mod magic nevoilor mele.

Iar uneori pare că nimic nu mă mai poate tulbura, că am găsit echilibrul mult dorit. Şi de fiecare dată pare că durează atât de puţin. Pe cât sunt de puternică în unele momente, pe atât sunt de fragilă în altele. O adiere rece de vânt, un obstacol aparent nesemnificativ se transformă în suferinţă pură. De ce? Pentru că încă n-am ajuns să accept că viaţa nu devine minunată peste noapte şi rămâne aşa. Nu. Ci tot ce pot să fac e să jonglez cu lucrurile bune şi rele, având speranţa că am încheiat fiecare zi îmbogăţită cu învăţături pe care le pot lua mai departe cu mine. Lecţii şi învăţături trăite de generaţii după generaţii.

Nu demult credeam că îmi doresc să fiu fericită. Apoi am descoperit că mi-e sete de adevăr şi cunoaştere. Mă văd adesea în situaţia în care simt că am înţeles ceva important, dar apoi realizez că sunt mai în ceaţă ca înainte şi nu ştiu care e pasul următor. Veşnica întrebare...Where to now?