Aug 18, 2010

(my) Summer Movies, Part II

  • Din trailer, Everybody’s Fine pare să fie o comedie de familie, proaspăt scoasă din cuptorul anului 2009, bună de văzut într-o după-masă de duminică, după o săptămână de suprasolicitare emoţională. Ei bine, nu e comedie şi nici nu-l recomand în scop de relaxare celor mai sensibili şi care mai au şi “parent issues”.

Nu e un film extraordinar, dar acţiunea şi jocul lui De Niro au ajuns la mine până în punctul în care mi-au dat lacrimile. M-am regăsit aşa de bine în postura copilului secretos faţă de părinţi, care se îndepărtează de ei pentru că nu mai poate face aşteptărilor şi presiunilor lor. Pusă în faţa durităţii lor, în special a tatălui, am petrecut mult timpul fabricând mecanisme de apărare, ajungând să contruiesc imaginea unui om cu inima de piatră. Şi filmul mi-a arătat cum e posibil să arate lucrurile de celalată a baricadei.

Un om simplu care munceşte întruna ca să facă bani, să investească în copii, ca ei să devină tot ce n-a fost el, un biet muncitor. Ca majoritatea taţilor de felul ăsta lasă educaţia în grija mamei, considerând că singura lui responsabilitate e să aducă bani în casă. Şi în timpul ăsta îşi face planuri, vise, clădeşte aşteptări, care de multe ori nu corespund cu capacităţile sau/şi dorinţele copiilor. Aşa că atunci când opun rezistentă el îi forţează. El ştie ce e mai bine pentru ei. Pe măsură ce cresc aceştia devin tot mai secretoşi din dorinţa de a evita posibile confruntări cu tatăl lor, sau să-l dezamăgească. Şi după ani şi ani avem una bucată tată singuratic şi învăluit în ceaţă. Care suferă şi nu înţelege de ce copiii nu sunt apropiaţi de el. Mai ales după ce a făcut atâtea pentru ei.

Însă asemănearea cu realitatea se opreşte aici. Pentru că restul este tipic idealismelor americăneşti. Tatăl încearcă să se apropie de copii şi, când înţelege motivul înstrăinării lor, adoptă o altă atitudine. Experienţa m-a învăţat că acesta e un caz fericit şi că arareori se întâmplă, în realitate, astfel de reconcilieri.

L-am găsit pe Robert de Niro foarte credibil în rolul de tată. M-a forţat să mă gândesc la al meu şi am suferit de-a dreptul, în timpul filmului, când m-am gândit că şi tatăl meu s-ar putea simţi aşa când se gândeşte la mine şi la sora mea. De asemenea pentru că mi-aş dori să nu fie doar un fim, ci să poată deveni realitate.

Aşadar, un film ok. Cam de 7.

Dileme scoase la ivieală:


E un subiect sensibil pentru mine. Întotdeauna a fost. Parcă mereu trag de mine în două părţi. Înspre ce îmi doresc eu, şi înspre partea opusă, din dorinţa de a nu-i dezamăgi pe ai mei.

Cum poţi să reacţionezi când părinţii îţi clădesc o viaţă pe care nu ţi-o doreşti şi ţi-ar provoca numai frustare, iar atunci când le spui că nu poţi accepta cheia de la ea, că trebuie s-o iei pe drumul tău, îţi reproşează că eşti nerecunoscător, că nu apreciezi tot ce au făcut pentru tine, că le provoci suferinţă? Cum? De ce totul trebuie să fie un ciclu de sacrificii fără sfârşit? Nu poate fi dărurire pur şi simplu? De ce trebuie să renunţi la liniştea ta ca s-o aibă cei ce ţi-au dat viaţă? Atunci viaţa nu-ţi mai aparţine, tu nu-ţi mai aparţii, iar viaţa nu-i un dar, ci o datorie.

  • Brothers, e un film nouţ, din 2009, şi m-am hotărât cu greu să-l văd pentru că are o temă care mă lasă cam indiferentă, în ultima vreme. Am ajuns să empatizez destul de greu cu soldatul american, cu toate că moartea şi chinurile îmi provoacă suferinţă când le întâlnesc. Cred că am plâns şi m-am frământat apoi revoltat aproape la toate cărţile şi filmele în care, după ce aveam o ocazia să mă ataşez de personajul principal, acesta este suferă cumplit, sau moare. Să nu mai spun de cazurile reale.
Am ajuns să am o părere destul de negativă despre războiul purtat de americani. Se implică într-un răboi inutil şi aleg să ucidă alţi oameni, printre care se află şi mulţi nevinovaţi. Ei ALEG. Spre deosebire de situaţia războaielor din timpuri mai vechi când bărbaţii erau siliţi să lupte şi erau ucişi dacă dezertau. E foarte greu să deplâng un om care își riscă viața pentru fanatism.

Revenind la film, cred că a fost unul mediocru, cu câteva părţi bune. Jocul acriţei Natalie Portman a fost bunicel, de Jake Gyllenhall, nu pot zice nici de bine nici de rău, a fost pur şi simplu, iar Toby Maguire, pentru mine, n-a fost deloc credibil în rolul de puşcaş marin, cu excepţia episodului în care personajul lui o ia foarte rău pe ulei. Mi-a plăcut foarte mult una dintre fetiţe, dar mi s-a părut de-a dreptul ridicolă o replică care i-a fost plasată, o s-o recunoaşteţi din prima.

Cam multe lucruri de lămurit. De ce nu-l dau dispărut şi-l declară mort? De ce are loc înmormântare? De ce nu are parte de terapie după ce-l găsesc? Apoi câteva clişee clasice. Tatăl, veteran, îl favorizează pe el. Soţia şi fratele său ratat, dar fermecător, cât pe ce să ajungă împreună cât e el considerat mort. Şi fiica cea mare îl vrea pe unchi ca tată.

În rest, scenariul şi felul în care au fost concepute personajele a făcut dificilă apropierea şi aproape că m-a lăsat indiferentă la ce se întâmpla pe-acolo. Cu o excepţie. Am încercat să înţeleg de ce au inclus secvenţa în care Sam îl ucide pe subalternul lui. Oare regizorul voia să demonstreze că după ce ai fost torturat, te pierzi total de tot ce eşti şi ai fi în stare să-ţi omori şi vecinul? Îniţial am crezut că vor să pună accentul pe instinctul de supravieţuire, dar de prima dată a aruncat ranga, deci nu era asta. Apoi afganii au pomenit copiii lui şi au pus întrebarea corectă pentru ei, greşită pentru el. În loc de „Vrei să-ţi mai vezi copii”? trebuia „Vor vrea copii tăi să te vadă când vei fi un criminal care şi-a omorât camaradul cu ranga, şi aşa torturat de noi, pentru că ţi-am cerut, şi vei putea să le fii tată când vei fi distrus tot după ce realizezi ce ai făcut?”.

Aşadar un film de care simt că m-aş fi putut lipsi, dar nici m-a deranjat dacă tot l-am văzut.

2 comments:

Richie said...

E musai sa comentez pentru ca dupa cum stii filmele sunt domeniul in care imi petrec cel mai mult timp.

Filmul cu de Niro chiar ma pregatesc sa-l vad, mai ales ca mi-a placut ce=ai scris de el, si subiectul in sine. Stii parem a avea aceleasi issues cu parintii. Presiunea de care vorbeai, sentimentul ca intotdeauna i-ai dezamagit si-i vei dezamagi, controlul exercitat de ei care parca te slabeste personal facandu-te un mic inapt.. etc.

Despre Brothers eu am zis la fel, a fost ok, 3 actori misto intr-o poveste familiala.. Probabil ca drama a fost exagerata pe alocuri si da aici iti dau dreptate privind golurile din scenriu si unele chestiuni ilogice.. am impresia ca s-a fortat nota in afganistan pt a-l explica mai usor pe Sam intors acasa dar dus cu sorcova intr-o paranoia destul de autentica redata.

Stiu ca nu ti-s dragi dramele de razboi americane dar.. eu am vazut Taking Chance si mi s-a parut bunicel. Nu e deloc razboi.. e drumul unui erou mort catre casa.. insotit de un ofiter delegat jucat de Kevin Bacon. E un aspect pe care nu-l prea stim noi, adica ce presupune aducerea fiilor acasa, drumul lor propriu-zis, e aproape un ritual daca vrei.. Cred ca merita vazut.

Ioana B. said...

Multumesc pentru recomandare, chiar am de gand sa-l vad. Nu pot rata sansa de a intelege mai bine ceva ce de multe ori imi genereaza sentimente contradictorii.
Iar comentariile tale sunt mereu binevenite :).
Sper sa-ti placa Everybody's fine.