Jun 17, 2009

Am fost iubită

Wednesday, June 17, 2009 Posted by Rapunzel 5 comments
Bunica ... cea care mi-a adus atâta bucurie în viaţă, în ciuda faptului că era un om atât de simplu. În copilărie o iubeam enorm şi cred că am ştiut să o apreciez o vreme şi după ce ne-am mutat la oraş, cu ai mei. Apoi am început să cresc şi m-am transformat într-o adolescentă mai distantă care nu mai avea răbdarea de odinioară pentru a sta de poveşti cu băbica ei. Nici mama nu nu mi-a dat un exemplu foarte bun, pentru că o certa foarte des pentru mai orice făcea, de parcă ar fi fost un copil. Eram în continuare ataşată de ea, dar nu i-am dedicat suficient timp pe cît ar fi meritat. Credeam că am destul timp pentru asta. Credeam că e nemuritoare. Credeam că va trăi să-şi vadă strănepoţii. 

Dar nu a fost aşa. Anul trecut, în septembrie, revenisem în Cluj pentru școală. O lăsasem bine. Cam slăbită ce-i drept, dar mă gîndeam, e ceva firesc, datorită vârstei. Printr-un telefon aflu de la mama că dintr-o dată a început să se simtă rău, dar nu realizam gravitatea situaţiei, deoarece nu mi-a spus totul, ca să nu mă îngrijoreze. 

Îmi amintesc ziua aceea, în care m-am întors acasă, de parcă ar fi fost ieri. Tata m-a luat de la gară şi pe drum către casă mi-a spus că starea ei e foarte gravă şi că era aşa de mai bine de-o săptămână. Dar nimic din ce avea să-mi spună el nu m-a pregătit pentru ce am găsit acasă. Am găsit-o în camera ei legată la perfuzii şi chinuindu-se să respire. La vederea asta, m-am blocat preţ de câteva minute. Apoi auzeam ca prin vis cum mama îi zicea "mamă, a venit Ioana, a venit Ioana..." 

M-am apropiat de ea, am luat-o de mână şi mă chinuiam să-i vorbesc. Era desfigurată şi asta mă înspăimânta. Nu puteam să înţeleg cum a putut ajunge aşa, doar o lăsasem bine. Mă privea şi a încercat să zică ceva, dar nu înţelegeam ce zice. Am mângâiat-o şi am asigurat-o că nu mai plec nicăieri. Am stat cu ea o parte din noapte dându-i apă şi vorbindu-i până a adormit. O priveam în somnu-i zbuciumat şi mă înspăimantam. Era atât de albă şi inertă. Am adormit plângând. Mă durea atât de tare că n-am fost alături de ea când suferea. N-am dormit două ore că m-a trezit mama. Se stinsese. M-am repezit spre camera ei. Nu puteam să cred că a murit. O strângeam în braţe şi îi strigam să-şi deschidă ochii. Nu putea să fie moartă. Nu ea, cea care m-a iubit atât de mult încât s-a chinuit să rămână în viaţă doar ca să mă poată vedea pe mine. Mama mi-a spus apoi că întreba de mine tot la câteva ore şi că era o minune că supravieţuise atât având în vedere că nu mai putuse mânca nimic de mai bine de o săptămână. Abia atunci am înţeles cât de mult m-a iubit. N-a putut pleca înainte să mă vadă.

Uneori mă trezesc gândindu-mă la ea, ca şi cum ar fi încă în viaţă. Uneori încă mi se pare un vis. Nu mi-au rămas decât amintirile frumoase cu ea şi regretul că nu am petrecut atâta timp cu ea, pe cât ar fi trebuit.

5 comments:

ina said...

mda... mi-au dat lacrimile... mi-am amintit cum nici eu nu am fost alaturi de bunicul meu cand a... cand a plecat.
ce-i drept, m-au tinut si ai mei departe, ca sa nu il tin minte altfel decat il stiam. pacat totusi ca l-am vazut in cutia aia blestemata de lemn, galben si.. ma rog :)) uit ca dau mereu detalii prea multe.
ideea e ca nu i-am zis nimic inainte sa moara, desi ma auzea, in starea de leguma in care era.
si sfatul tau... e exact reactia pe care am avut-o zilele alea.

adizzy said...

:( mi-am amintit si eu de .bunicul meu..a asteptat sa vin din excursie ca sa poata muri :( si eu ca vaca ca nu ma pot alinta altfel cand am ajuns seara stiam ca nu se simte bine nu m-am dus sa il vad, ca poate doarme, am zis ca merg a doua zi..si a dormit dupa ce i-a zis bunica ca am ajuns...nu o sa imi iert nicodata ca nu am mers atunci seara la el

Răzvan Cîmpean said...

multumesc, Ioana. m-am emotionat foarte tare citind. dincolo de plecare, trebuie sa fii mandra de puterea si iubirea ei. multi, daca nu chiar foarte multi, nu au parte de asa ceva. myself included.

Allesssia said...

post-ul tau m-a facut sa ma simt cumva..guilty...fata de bunicii mei. in gl au mai ramas doar ei, iar eu nu am mai fost acasa de un an de zile. e drept ca ii sun in fiecare saptamana si stam la telefon chiar si cate o ora, dar de fiecare data cand ma intreaba cand vin acasa gasesc motive: ba ca nu am timp, ba ca nu am bani, ba ca am nu stiu ce de facut, etc. de multe ori ma enerveaza ca foloseste o oarecare forma de santaj "bunica, o sa mor maine si eu pe voi nu va mai vad" si eu ii raspund zambind " eh bunica, de cate ori n-ai zis asa si uite ca esti in viata?!"...

Rox said...

m-au luat fiorii in timp ce citeam... rascolitor. si foarte trist