Aug 14, 2010

Jurnal de Vacanţă

Muzica e unul din lucrurile care mi-au luat foarte mult din timp și energie în ultimii ani. Aș putea spune că a fost remediu și drog, în același timp. Am pierdut adesea noțiunea cotidianului, cu căştile pe/în urechi, cufundată în sunete. Şi nu regret nici o clipă din asta. Pentru că mă făcea să simt că trăiesc frumos, ba chiar aș putea spune că mă făcea fericită.

Dar cum tot ce-i prea mult strică, am zis că e cazul să fac o pauză, mai ales că am etichetat vara asta ca „cea din urmă”, ultima vară de a mă bucura de arta „nefăcutului nimic”. Nu mi-a fost greu, pentru că mi-am îndreptat atenția spre lucrurile pe care le-am neglijat în ultima vreme: studiu, beletristică și introspecție (asta în timp ce mă feream de gloanțe). Le-am luat ușurel și pot spune că, în mare, mi-am atins obiectivele.

Cred că am ajuns să îmblânzesc lighioana numită franceză, însa de plăcut tot nu-mi place. Am ajuns la cea de-a şasea carte, printre care şi Magicianul de John Fowles, la care făceam referire în postul anterior. Celelalte au fost Cum să ucizi o pasăre cântătoare de Harper Lee, Complexul lui Di de Dai Sijie, şi două cărţi de John Grisham, Firma şi Cazul Pelican. Acum sunt la Misterele Fluviului de Dennis Lehane.

Am ascultat şi o carte în format audio, pentru că doar aşa am reuşit să fac rost de varianta ei în engleză. Eat Pray Love de Elizabeth Gilbert. Pe mine m-a inspirat, deşi review-urile citite pe Internet erau cât pe ce să mă împiedice să-i dau o şansă. Cred că mulţi au interpretat greşit mesajul (esenţa) cărţii, şi, într-un fel e normal, pentru că memoriile se adresează, în special, unei anumite categorii de oameni. Mi se pare că autoarea vizează mai mult unele membre ale sexului frumos, şi anume cele care şi-au pus întrebările pe care şi le-a pus şi ea şi au fost marcate de trăiri asemănătoare cu ale ei. Normal că, dacă nu ai avut de-a face cu depresii severe, frustrări şi sentimente de derivă şi nesens al vieţii tale, în ciuda aparentei abundenţe, nu ai cum să apreciezi rândurile cărţii. Îi înţeleg şi pe cei care sunt de părere că nu-şi atinge scopul pentru că, până la urmă, ea e un caz fericit, datorită norocului pe care l-a avut în viaţă. Dar cartea nu trebuie luată cuvânt cu cuvânt, ci doar esenţa, ceea ce se potriveşte fiecăruia. Oricum, citirea ei mi-a redat optimismul şi a contribuit semnificativ la starea de bine, când circumstanţele ar fi determinat exact contrariul.

Restul timpului l-am dedicate filmelor (în jur de douăzeci), serialelor True Blood, How I Met Your Mother, Being Erica şi câtorva emisiuni preferate de la tivi.

Iar ce-a mai rămas (din timp) a revenit introspecţiei. Multe amintiri disecate, multe analize, concluzii, multe teorii ale chibritului elaborate, pe care am ales să nu le mai împărtăşesc pe blog, ci le-am dezbătut cu singura persoană care pare să aibă o infinită răbdare cu mine, şi care mă ascultă fără să mă judece.

Cu toate astea, chiar dacă, deliberat, am evitat să ascult şi să caut muzica, cum îmi stă în obicei, involuntar, tot au spart câteva gheaţa şi au ajuns la mine. “feel good” songs, cărora nu le-am putut rezista.

Prima melodie, Lady Antebellum - Need You Now, am auzit-o radioul din maşină, şi mi-a rămas în cap, ca un ghimpe, chinuindu-mă până am cedat şi am căutat-o pe Internet, deşi nici măcar nu ştiam artistul. De obicei evit melodiile foarte sentimentale, dar pe asta chiar n-am reuşit s-o alung. Aş asculta-o non-stop. Îmi generează o stare aşa de ciudată, dar plăcută. Simt un nod în gât, de fiecare dată când o aud, şi parcă îmi îmbracă inima într-un corset, iar când trec ultimele note, corsetul se desface şi inima începe să-mi bată nebuneşte. E ca şi atunci când am simţit primii fiori ai îndrăgostirii.



"And I don’t know how I could do without…I just need you now..."

Paper Tiger - The Bully Plank, am descoperit-o pe blogul acesta şi n-am putut să-i întorc spatele. M-a cucerit de la primele note şi-mi dă o nespusă stare de bine.



La fel ca Wenzel Templeton & Robert Pegg – Hoppipolla. Auzeam frânturi din ea într-un spot de pe Discovery Travel & Living, dar nu aveam idee cum aş putea să aflu care îi e titlul. Până când am descoperit-o, tot accidental, pe un soundtrack al unui film. E delicată şi reconfortantă.



Nimic nu calmează anxietăţi, griji, probleme, ca o bucăţica de ceva, orice (în cazul acesta muzică), ce-ţi inspiră frumuseţe.

3 comments:

Di said...

Nice holiday :> ... Si mie chiar mi-a placut "Eat Pray Love"- abia astept sa vad filmul cu Julia Roberts :)... Cartile pe care le-ai citit sunt romane politiste? Dupa titlu, par interesante .

>:D<

Zâna said...

citeste Musashi de Eiji Yoshikawa..e o carte geniala,nu chiar usor de inteles,destul de mare..peste 1000 de pagini,dar foarte captivanta:)

A Not So Spotless Mind said...

Multumesc de recomandare! :)