Sep 3, 2013

Comunicare?

Tuesday, September 03, 2013 Posted by The Procrastinator 2 comments
Care e treaba cu virusul „sociabilității” în rândul tinerilor adulți? Poate nu e peste tot și doar lucrez eu într-o firmă mai „deosebită”, dar ceva mă face să cred că se întâmplă și-n alte curți. Nu mai suport oamenii ăștia care trebuie să trăncănească non-stop și încearcă să te oblige și pe tine să participi. Și care sunt constat super-mega-ultra (a se traduce gretoși) de prietenoși. Hai fie, treaba lor dacă au energia să susțină teatrul ăsta, dar de ce trebuie să-ți țină ție evidența?

Sunt zile în care sunt și eu amabilă, fermecătoare, vorbăreață. Sunt zile în care pur și simplu nu simt nevoia să schimb mai mult de „salut” cu nimeni. Pur și simplu vreau să fiu lasată în pace, cu gândurile mele. Nicio șansă. Măcar două persoane trebuie să întrebe indignate „Da' ce-i cu tine?!!!„ Și mă tot bâzăie și îmi pun întrebări cretine. Și apoi se supără dacă reacționez la tentativelor de comunicare cum reacționez la bâzâitul unui țânțar obraznic: le strivesc. Știu că cei doi neuroni ai tăi nu-s în stare să stea în liniște nicio secundă, but get the fuck away from my personal space. Și nu e ca și cum mă port nașpa din start. De cele mai multe ori sunt foarte calmă. Mă întrept frumos spre birou, salut politicos, mă fac comodă pe scaun și îmi văd de treabă. Și în spate aud răsete și chicote și voie bună. Și mi se rupe, pentru pur și simplu vreau să stau liniștită, în colțișorul meu, și să cuget la ce mă preocupă. Dar, inevitabil cineva trebuie să-mi invadeze spațiul personal, apropiindu-se amenințător de fața mea, încercând să-mi citească gândurile. „De ce nu vorbești cu noi?” „Pur și simplu nu am chef de vorbă azi.” Și se pare că declarația asta genereză de cele mai multe ori un șoc în rândul audienței și începe interogatoriul : „Ai pățit ceva?”, „Te doare ceva?”, „Dar ce-i cu tine”.

Nimic nu-i cu mine, pur și simplu azi nu am chef de aceleași discuții interminabile și despre nimic. Azi am chef de o pauză. Și nu vreau să încerc să găsesc scuze ca să mă sustrag din discuțiile astea, vreau pur și simplu să-mi respecți dorința de a fi invizibilă azi! Doar pentru că tu nu suporți să nu te-auzi vorbind non-stop nu înseamnă că și eu sunt la fel sau că e ceva ciudat în asta.

Au fost zile în care am avut și de lucru până peste cap și nici cheft de vorbă nu aveam și prin asta am îmbufnat câteva colege pentru că nu le bag în seamă și că nu-mi bag piciorul în ce am de făcut ca să le scot pe ele din plictiseală (erau în pauză).

Cireașa de pe tort este cu siguranță noua adiție la echipa noastră. Ce ziceam la început grețos de prietenos, mai ales când începe să-ți spună povestea vieții lui la 5 minute după ce te-a cunoscut. Las-o mai moale, că avem timp destul să ne cunoaștem. Foarte puțini oameni îmi sunt cu adevărat antipatici (pe oamenii de oamenii de care am vorbit mai sus îi suport în cea mai mare parte a timpul, dar din când în când visez să le pun scotch pe gură). Dar pe tipul ăsta nou nu-l înghit de nicio culoare. Sunt politicoasă, îl salut, îl ajut dacă pot, dar în rest îl evit pe cât se poate de mult. Și se pare că nu-i convine chestia asta pentru că se tot invită la mine la birou și-mi servește aceleași întrebări cretine: „Ai pățit ceva?”, „Ce-i cu tine” etc. Chestie care mă enevează la maxim pentru că ne cunoaștem de O SĂPTĂMÂNĂ!!! Când restul colegelor îmi fac chestia asta reușesc să trec peste pentru că ne cunoaștem de luni de zile. Dar who the fuck are you?

Ieri am avut o zi în care voiam să stau în liniște la birou, să mă concentrez pe ce am de făcut așa că am stat în colțul meu până când am avut pauză și m-am îndreptat spre bucătărie. Și aud că mă strigă cineva. Mă întorc și era tipul ăsta care mai apoi mă întreabă ce fac. Îi spun că mă duc în bucătărie să-mi iau ceva de mâncare. La care el completează cu un ton foarte indignat„Dar ce-i cu tine? De ce ai devenit așa tăcută și anti-socială?” Și eu am făcut ce-am știut eu mai bine pe moment, mi-am dat ochii peste cap și m-am cărat la bucătărie.

Nu pot să înțeleg nicicum care-i problema lui. Ce-l doare la patină dacă-s eu izolată sau nu? De unde sție că am devenit „anti-sociabilă” și nu am fost dintotdeauna? De când a fi tăcut înseamnă să fii antisociabil? Chiar dacă ar fi cazul, din nou, cu ce e treaba lui? Și până la urmă de ce i se pare așa natural să ia la întrebări o persoană pe care o știe de o săptămână și despre care nu știe nici cât negru sub unghie? Să-l fi auzit cât de indignat părea de comportamentul meu. Ca și cum ne știm de 1000 de ani suntem ce-i mai buni prieteni? Mai sunt cazuri în care pare că ai o conexiune cu cineva din primele minute. Însă, în mod evident, aici n-a fost cazul și nu-mi plac deloc oamenii băgăcioși.

În ultima vreme zarva constantă de la locul de muncă, mă obosește groaznic de tare. E frumos să te înțelegi cu colegii și să poți lega amiciții. Dar comunicarea constantă nu însemnă întodeauna ceva pozitiv. Nu-i înțeleg pe oamenii care nu pot să stea nici măcar o clipă siguri, ci numai să fie atașați de șold de alții.



2 comments: