Oct 29, 2010

Din Categoria "Existenţiale"

Friday, October 29, 2010 Posted by The Mood Reader 2 comments
O să vorbesc acum despre ceva foarte delicat, un subiect pe care de multe ori prefer să nu-l ating pentru a nu da naştere la polemici, dar în clipa asta simt nevoia să o fac pentru că am citit ceva de dimineaţă ce m-a pus pe gânduri.

Evoluţia mea spirituală e una foarte interesantă. Mama spune că pe la 3 ani reproduceam pe de rost pasaje întregi din Biblia pentru Copii, pentru că asta era cartea de poveşti pe care mi-o citea în fiecare seară bunicul. Copilăria mi-am petrecut-o la bunici, pe care îi însoţeam duminicile la Adunare. Aşa numesc protestanţii locaşul lor de cult. Bunicii mei au fost botezaţi ortodocşi, dar, către bătrâneţe, bunicul meu s-a converit iar bunica l-a urmat.

Părinţii mei, n-au fost, în schimb, deloc religioşi, doar se conformau la vizita de rigoare de sărbători, la care eu aş fi renunţat fericită. Fiind învăţată cu bunicii, ritualurile ortodocseşti mi se păreau ostile. Aşa că niciodată nu am fost foarte interesată de religia în care am fost botezată. Dar mereu am fost pasionată de ceea ce înseamnă spiritualitate. Când eram mai mică susţineam interesul acesta prin rugăciuni, conversaţii cu Doamne-Doamne, mersul la biserică şi, în general, respectând ceea ce era literă de lege pentru "buni creştini". N-am aparţinut, cu adevărat, nici unei biserici. Pentru că la mine era un amalgam de practici atât de la otortodocşi cât şi de la baptişti. Îmi făceam cruce, dar nu suportam ideea de spovedanii, pupat de icoane sau mâini de preoţi şi lălăieli liturgice. La baptişti, pe de altă parte, refuzam să mă conformez, de asemenea. Mergeam în blugi, nu cântam în cor şi nu voiam să mă rog în biserică cu voce tare. Să zicem că am luat ce-i mai bun din amândouă, în special ideea iubirii de semeni.

În adolescenţă, mă obseda ideea de a mă comporta impecabil din punctul de vedere al dogmei. Eram, să zicem, destul de ancorată în a-l băga pe Isus în toate oalele, pentru că, nu-i aşa, el vedea tot ce fac. Deşi,  încă de când eram la grădiniţă am avut nedumeriri legate de Geneză şi, pe urmă, când am mai crescut, legate multe alte "chichiţe" legate de creştinism, Biblie, sau religie, în general, mă conformam la dictonul "crede şi nu cerceta". Pe de o parte atitudinea asta mi-a făcut bine, pentru că îmi dădea speranţa de care aveam nevoie în confuzia şi depresiile cauzate de relaţia defectuoasă cu părinţii. Pe de altă parte, aproape mi-a fost fatală, la un moment dat.

Începând cu anul doi de liceu, s-au întâmplat foarte multe, care s-au adunat ca nişte piese de puzzle ce au dus la părerile pe care le am astăzi, azi fiind un om mai senin şi mai împlinit decât am fost vreodată. Pe când am început să raționez şi să fiu însetată de informație, am început să am îndoieli, să-mi pun întrebări, la care nu găseam nici un răspuns satisfăcător. Până prin primul an de facultate încă eram destul de îndoctrinată, deși, deja mă luptam cu ceea credeam că ştiu şi cu faptul că mă îndoiam atât de puternic.

Acum, dacă stau să mă gândesc, a fost o tranziție lentă şi firească spre agnosticism. Cu cât am citit mai mult, am trăit mai mult, am cercetat mai mult, am ajuns la concluzia că îmi conduceam viața, mai mult decât probabil, după inepții şi că nu știu până la urmă nimic despre originea universului și dilemele care se nasc de aici. Am devenit tot mai pasionată de știință, care a umplut golul lăsat de religie.

N-am să apuc să enumer descoperirile, sau argumentele pe care le-am găsit eu relevante, pentru că nu fac "evanghelizare" şi nu încerc să conving pe nimeni că "my way is the way", spre deosebire de foarte mulţi "creştini".

La început, când infromaţiile erau crude în mintea mea, după ce începusem să mă deştept, eram destul de pornită pe conceptul de religie şi creştinism datorită crimelor comise în numele lui, datorită ipocriziei "credinciosului" (care, de cele mai multe ori, e doar oglindirea fariseului) şi  altor neajunsuri ale cultelor/dogmelor. Acuma eu tot fac referire, în primul rând, la creştinism pentru că m-am născut în el şi l-am cercetat cel mai îndeaproape. Bineînţeles, nu contest că sunt destui oameni foarte buni, în ciuda credinţei lor, dar asta deja nu mai ţine de religie, ci de structura lor psihică şi sufletească.

Când zic că eram pornită mă refer la faptul că mă consumam când vedeam ce se întâmplă în jur. Când vedeam nedreptatea, ignoranţa, absurditatea. Când vedeam câţi îşi permit să-i atace pe alţii doar pentru că titulatura de "credincios" le permite. Mi-am propus să mă detaşez de subiect pentru că oricum nu se poate îndrepta răul pe care l-a făcut creştinismul, în special (pentru că e cel mai răspândit, dacă scoatem China), asupra umanităţii. A persecutat oameni de ştiinţă. S-a împotrivit constant descoperirilor majore. S-a împotrivit evoluţiei. S-a împotrivit celor care au încercat să caute adevărul în loc accepte să li se servească unul cu forţa.

Ziceam că azi dimineaţă am citit  ceva ce mi-a agitat apele. O damă avea un post cu titlul de "Adevăruri", care prezenta o listă cu oameni care "şi-au luat-o", adică au murit pentru că nu şi-au înşuşit povestea despre Isus. Printre ei era John Lennon care a murit la scurt timp după ce a spus în gluma că The Beatles sunt mai populari ca Isus. Acum încerc să fiu dimplomată şi să nu zic ceva urât de domnişoara. Dar, totuşi, cât de ignorant să fii să crezi şi să susţii asemenea lucruri? Dacă două lucruri se întâmplă în acelaşi timp nu înseamnă că există o relaţie de cauzalitate între ele.

Nu mă pot împăca cu faptul că majoritatea persoanele credincioase sau religioase nu pot s-o lase mai moale cu judecăţile emise asupra celor nu sunt practicanţi, că încearcă să-i converstească constant cu anecdote bisericeşti şi dacă nu reuşesc, scot placa cu constrângerile, cu ameninţările. Adică cine eşti tu, boţ de celule, să spui că un om a meritat să moară datorită convingerilor sale, fiind pedepsit de Dumnezeu? De asta gem închisorile de criminali în serie, pedofili şi infractori? Sau te pomeneşti că ei cred şi de asta îi cruţă. Un suflet poate fi strivit doar pentru că nu citeşte din Scripturi? Unde e logica? Unde e iertarea şi iubirea cu care se mândreşte creştinismul?

2 comments:

haispunecinecine said...

Or as Bill Hicks put it:

„ - Hey Mr. Funny Man! Come here! Hey Buddy we're Christians we didn't like what you said!
I said:
- Then forgive me!
Later, while I was hanging from the tree... ”

Esqvilyn said...

Nu crestinismul a facut rau, ci oamenii care au scapat din vedere principiile lui si au folosit religia in scopuri nelegitime. Intr-adevar, sunt nenumarati habotnici. De aceea e atat de important sa-ti pui intrebari, sa judeci lucrurile logic.
Insa crestinismul, in esenta ideilor sale, a revelat lumii principii de o inegalabila valoare.