Feb 21, 2009

The voice within

Saturday, February 21, 2009 Posted by Rapunzel 8 comments
În unele dimineţi mă trezesc cu o senzaţie bizară, de confuzie, mai mult obosită decât odihnită. Semn că visele mi-au fost din nou tulburi, m-au atacat. La fel ca azi. Cred că m-au afectat evenimentele de ieri mai mult decât aş fi vrut.

Nu vreau decât să simt că-mi aparţin, nimic mai mult. Ei continuau cu telefoane, peste telefoane. Când atacuri, când luatul cu zăhărelul. Respir atât de greu. Acea spaimă nerostită. E acolo în momentele de răscruce în viaţa mea.

Ştiu că până acum am trecut cu bine peste tot.  Atunci de ce mi-e teamă dacă ştiu că o să fie bine? Acum, ca şi de atâtea ori, mă simt nelalocul meu. Mă simt ca un peşte pe uscat. Privesc în jurul meu şi totul mi se pare atât de ostil. Poate au dreptate. Poate chiar sunt cea anormală. Normalitate. De ce normalitatea mea nu corespunde cu a lor? De ce trebuie să mă simt mereu ca o ciudăţenie, ca o greşeală a naturii? Pentru că vreau să cred că lumea din mintea mea există? Pentru că mă încăpăţânez să cred în visele mele, în idealurile mele? De ce trebuie să mă resemnez conformismului pentru a fi privită ca un om?

Nu, nu vreau să ascult de nimeni. Vreau doar să trăiesc pentru mine, aşa cum voi alege eu. Nu vreau să mă mulţumesc după călduţ când eu tânjesc după extraordinar. Nu vreau să cred că viaţa e tot ce văd azi, aici. Atunci n-ar avea sens, nimic. N-ar avea sens să trăiesc.

E o voce care mă cheamă mereu. Vocea viselor mele, care mă îndeamnă să nu renunţ. Precum în expresia "I can feel it in my bones", aşa simt, că eu am de oferit lumii mai mult decât atât. În acelaşi timp sunt adormită de puterea obişnuinţei, de acel călduţ care te face să te ataşeti de un loc, să urmezi acea rutină confortabilă, acel plan conformist bătut în cuie, pe care dacă nu-l urmezi pierzi acceptul societăţii: grădiniţă, clasele primare-primele succese în învăţătură, generala-loc pe podium, olimpiade, liceu-continuarea ciclului de succese în învăţătură, facultate-diplomă, job, nuntă cu lăutari, unu-doi copii pe care-i obligi să urmeze acelaşi plan.

Nu am nimic împotriva acestui plan, într-un fel e necesar, doar că refuz să cred că viaţa mea e doar atât. Pentru mine toate astea nu sunt decît obligaţia faţă de societate, care îţi va da pâinea zilnică. N-am nevoie să acumulez averi. Pentru ce? Să le duc cu mine în ţărână? Am nevoie doar de un minim care să-mi permită să trăiesc cât îmi elaborez un plan ce să mă ducă la ţinta mea. La ceea ce mă împlineşte. La ceea ce mă face să simt că trăiesc, la ceva ce să-mi dea sens pe lumea asta. Eu găsesc împlinire în oameni şi în fiecare minune a lumii acesteia. Nu-mi doresc decât să văd cât pot mai mult. Să călătoresc şi să îi ajut pe cei în nevoie, fie că e vorba de ajutor efectiv material, sau i-am făcut ziua mai luminoasă şi i-am adus un zâmbet pe faţă când totul îi pare întunecat.

Lumea este casa mea, orinde, nu contează, doar să fie undeva unde pot să fac ceva care să conteze. Încă nu ştiu cum o să fac asta. Încă n-am rezolvat problema cu pâinea zilnică. Dar după asta only the sky is the limit.

Limite.Toată viaţa am auzit doar nu, nu, nu. "Nu poţi face asta." "Visele tale sunt irealizabile." "Fii cuminte şi fă cum spunem noi că noi știm mai bine."

Conformismul ucide încet fiecare fibră a spiritului meu. Dar e atât de sădit în mine încât mi-e teamă să-l lepăd. Mi-e teamă să lepăd călduţul când e posibil să dau de eşec. Şi totuşi ceva îmi spune că dacâ îmi doresc cu adevărat ceva şi dacă nu renunţ la vis, şi lupt pentru el, nimic nu este imposibil. Poate greşesc, poate cândva o să-mi pară rău, dar o să fie greşeala mea, o să-mi asum responsabilitatea pentru ea şi o să pot să fiu împăcată.

8 comments:

Mihaela Chelaru said...

Sunt superbe piesele!

Anonymous said...

Bravo, asa te vreau ! A.

bogdan said...

se simte presiunea creata de grijile lumesti (banii, scoala, nevoia de succes) ... dar nu renunta la vis:P, ea contine pulsul vietii :)

Small Wonders said...

normalitatea ta e normala, stai linistita, si nu trebuie sa fie la fel cu a celorlalti, conteaza sa crezi tu in ea;)

Cristian Lisandru said...

Abandonează "călduţul", exact atunci când crezi că îţi este mai bine în respectiva stare... Ori fierbinte, ori deloc, jumătăţile de măsură dăunează grav stării cotidiene de bine...

neydamn said...

Hmm, don't worry everything will be allright ! Anyway.... sa stii ca o particica minuscula din visul tau l ai indeplinit.. deja ;)) m ai facut sa rad.. .remember? Si m ai facut sa ma simt bine. Asa, cat despre caldut si nu stiu, indeplineste ti visele! Orice e posibil, atata timp cat crezi in ele... :D Laters!

NiRoS said...

Visele sunt ultimul lucru pe care al trebui sa'l pierzi in viata. Visele iti dau avantul necesar sa te ridici cand te prabusesti. Asa ca sa nu renunti la ele, orice ar spune altii. E dreptul tau si nimeni nu poate sa ti'l ia. Apropo, ti'am spus secretul ala ? :D

Eternal Sunshine of the Spotless Mind said...

Dap, mi l-ai spus:P.