Poate pentru că, pentru prima dată în viața mea, eu sunt cea care ia deciziile. Bune, rele. Mi le asum și mă simt extraordinar pentru asta. Sunt mulțumită de ce am realizat până acum. Am multe zile în care sunt chiar fericită. Și nu sunt foarte multe lucruri pe care le-aș schimba. Cu o excepție.
Nu reușesc nicicum să construiesc o punte către părinții mei. Ideile noastre despre fericire și despre ce e important în viață sunt diametral opuse. Dar nu asta e problema, ci faptul că nu încetează să mă dirijeze constant. Să mă critice constant. Mereu sunt nemulțimiți de ceva. Nu contează că, spre deosebire de mulți care au copii din generația mea, nu mai sunt nevoiți să mă ducă în spinare de 3 ani. Nu contează că nu le-am cerut bani decât de cel mult de 2 ori de când am început să lucrez. Nu contează că am un job decent sau că viața pe care o duc este pe cât se poate de liniștită și normală. Mi-e groază de cele mai multe ori de telefonul săptămânal pe care trebuie să-l fac acasă. Pentru că știu că urmează ceva "deosebit".
Săptămăna asta problema este că nu mă îmbrac ca o "domnișoară" și mi se propune, pentru a nu știu câta oară, să pornesc la 4 ore jumate cu trenul pentru a putea merge la cumpărături cu ei ca să-mi ia un costumaș "fain", fustă cu taior, ca pe vremuri, când făceam cumpărăturile de Paște. Ce tot atâta blugi?
Săptămâna viitoare problema e faptul că nu-i sun destul de des ca să vorbim despre nimicuri. Doar celelate mămici de la școală sunt sunate zilnic de copii lor. Ce-a făcut ea să merite tragica soartă de a fi sunată doar o dată pe săptămână de fata ei, care renunță la ore bune din puținul timp liber pentru ca mama să-și poată satisface pofta de ceartă sau de a povesti ore în șir despre absolut nimic?
Apoi bai mare cu faptul că nu vreau și eu să intru în rând cu lumea, să mă mărit și dacă să poate să fac repede un nepot să-l expediez la ei ca să aibă cu ce-și umple timpul. Dar oare de ce m-am trezit eu să mă îndrăgostesc de un șoarece de bibliotecă care stă toată ziua la calculator și are față de copil? Nu contează că se poată minunat cu mine, nu contează ce are în cap, contează că nu se încadrează în definiția ei de ce înseamă să fie bărbat "adevărat".
Nu contează că am salariu mai mare decât oricare din ei, după 35 de ani de muncă. Contează doar că ei nu pot înțelege cu ce se mânâncă jobul meu și nu știu cum să raporteze oamenilor care îi întreabă de mine. De ce n-am putut să fiu și eu avocat, sau profesoară de mate în ceva comună de pe langă casă?
Și de ce mă încăpățânez să trăiesc în Cluj când aș putea să trăiesc așa bine în Arad sau Timișoara? Aș putea să stau în apartamentul lor și vai ce fantastică ar fi viața mea atunci. Aș fi la casa "mea", mi-ar lua ei și o mașină. Mi-ar găsit ei un job fantastic cu relațiile lor. De ce mă încăpățânez eu să duc un trai "chinuit" departe de ei? De ce nu renunț eu la dreptul ăsta absurd de a gândi pentru mine și de a lua propriile decizii? De ce nu accept odată că eu nu sunt o persoană separată de ei și oricum cât de bine m-aș descurca în viață nu o să fie suficient pentru că nu e ceea ce ei au hotărât pentru mine?
De atâta timp mă tot străduiesc să îi înțeleg și să las de la mine pentru că sunt părinții mei. Știu că n-au avut o viață ușoară. Știu că au renunțat la multe pentru mine și pentru sora mea. Știu că ne vor binele. Dar până unde poate merge recunoștința și respectul dacă nu e loc și de iubire și de acceptare? Am obosit. Nu mai pot să le fac față. Nu mai suport să stau pasivă în timp ce mă fac bucăți. Vreau doar să mă lase în pace. Nu mai suport să găsesc sprijin doar în străini și să n-am o vorbă bună de la cei care mi-au dat viață. Și mai ales când nu le-am greșit cu nimic. Când nu fac nimic de ce-ar trebui să-mi fie rușine. Sunt un om obișnuit, cu preocupări cât se poate de banale. Nu am nevoie să fiu salvată de la nimic.
Nu mai știu cum să mă port cu ei. Nu știu ce să mai zic. Nu știu cum să mă împac cu relația asta profund disfuncțională, care e, de departe, cea mai mare durere și cel mai mare eșec din viața mea.
3 comments:
Iei, ai scris din nou, chiar daca nu-i numai de bine. Missed you >:D<
(Urmeaza comentariu lung. Poti sa nu-l publici daca nu vrei.)
Am si eu control freaks pe post de parinti si stiu cum e. Parinti obisnuiti cu un copil ascultator si linistit care nu le iese din cuvant. Parinti care nu pot intelege ca un copil nu e proprietatea lor si ca nu il pot dresa ca pe un caine sa sara prin cercuri la comanda. Ai mei au dat inapoi in ultima vreme, dar nu recomand metoda mea. Recomand http://captainawkward.com/ Nu stiu cine se ocupa de site, dar da sfaturi excelente despre cum sa te descurci cu tot felul de oameni dificili, de la parinti sufocanti si prieteni nesimtiti, pana la abuzatori cu acte in regula.
Rezumatul ar fi ca trebuie sa preiei controlul si sa accepti comunicarea cu ei numai si numai in termenii tai. Le explici ca o sa vorbesti cu ei daca te respecta ca adult pe picioarele tale si iti respecta deciziile, ca tii la ei si apreciezi tot ce au facut pentru tine, dar felul in care te trateaza iti face viata mizerabila si situatia nu mai poate continua. De cate ori incep sa strige sau sa te critice deplasat, pleci sau inchizi telefonul. Daca iti propun activitati la care nu vrei sa participi, nu participi. O sa fie mult santaj emotional, dar nu esti obligata sa asculti. Pleci sau inchizi telefonul. In rest, cat timp se poarta omeneste cu tine, te porti normal cu ei, le asculti sfaturile si sugestiile si le urmezi daca vrei si numai iti sunt oferite fara santaj emotional, tipete sau pretentii de control. Mesajul trebuie sa fie ca pot sa faca parte din viata ta si ca vrei sa faca parte din viata ta, dar ca nu te pot controla si nu li se permite nici macar sa incerce.
Important e sa nu muti granitele odata ce le-ai fixat. Daca te suna de 10 ori si tipa la tine si le inchizi si a 11 oara ii asculti si cedezi, asta le spune ca trebuie sa tipe de 11 ori ca preia din nou controlul.
Nu-i usor sa forteti oameni la care tii sa respecte limite care nu existau inainte, mai ales cand oamenii respectivi au impresia ca au tot dreptul sa incalce limitele alea. Dar chiar daca ai face tot ce vor, daca ai purta exact ce haine vor, ai locui unde vor si te-ai casatori cu cine vor, tot n-o sa fie destul. Orice ai face, tot vor fi lucruri in viata ta care nu le-ar conveni: cum iti organizezi casa, cati copii ai si cum ii cresti, ce relatii ai cu vecinii etc. Singurul mod in care poti spera la o relatie normala cu ei e sa le impui limitele astea si sa te tii cu dintii de ele pana se obisnuiesc cu ideea.
Asta e cea mai buna strategie pe care o pot oferi in problema asta. Iti tin pumnii daca vrei sa o incerci. Iti tin pumnii si daca vrei sa incerci altceva. Iti tin pumnii oricum :)
Da, cred că asta ar fi, teoretic, cea mai bună metodă.
Ar fi minunat dacă aș reuși să o pun în practică. Mă chinui de ani de zile să le impun niște limite și uneori reușec peste o vreme. Dar apoi, pe nesimțite, mă trezesc că iar am ajuns de unde am pornit.
Măică-mea îmi știe foarte bine punctele slabe și are cele mai puternice tehnici de manipulare. E suficient să înceapă să plângă și să-mi amintească cum mi-a dat viață, cum m-a hrănit și m-a îmbrăcat, cum nu a fost într-un concediu de 25 de ani pentru că s-a sacrificat pentru familie. Și cedez.
Când face asta încep să pun la îndoială tot ce cred că știu și vreau și mă tot întreb de ce a trebuit să fim atât de diferite. De ce nu pot să fiu fata pe care și-au dorit-o?
Știu, e vina mea că sunt atât de slabă. Sentimentul de vinovăție mă paralizează și nu ajung niciodată să fac pasul următor. Deși sunt conștientă că relația noastră e profund disfuncțională nu reușesc să găsesc puterea să le impun limite. Nu atâta vreme cât începe să plângă să-mi spună că doare pentri mine mai trăiește.
Sper să mă călesc destul de tare să pot să fac ceea ce trebuie ca să-mi fie mie mai bine.
Multumesc pentru sfaturi! >:D<
Oho, dar nu esti slaba deloc. Nu inteleg de ce tot spui asta. Ti-ai construit o viata tarand dupa tine relatia asta si luptand la fiecare pas impotriva dorintelor lor. Eu n-am putut misca un pas inainte pana n-am scapat de pisalogeala continua, de santajul emotional si de presiunile interminabile. Eram blocata in exact aceeasi problema: orice as face, cineva sufera. Daca fac ce spun ei, sufar eu. Daca fac ce vreau eu, sufera ei. Si intre timp sufeream cu totii pentru ca nimeni nu capata ceea ce-si dorea.
Concluzia a fost ca daca nu-i fac sa sufere acum, o vreme, ca sa pot da inainte, nimeni nu castiga nimic.
Nu esti slaba si nu e vina ta. A fost o vreme cand depindeai de ei si ascultarea era partea ta din intelegere. Vremea aia s-a terminat. N-au sa locuiasca ei in casa pe care ti-o impun. Si n-au sa doarma ei noapte de noapte langa barbatul pe care vor sa ti-l aleaga. Si n-au sa mearga ei la munca zi dupa zi in locul tau. Faptul ca iti doresti altceva de la viata nu e un act de sfidare si nu e ceva ce faci intentionat ca sa ii ranesti. Faptul ca ei nu inteleg asta nu e problema ta, e a lor. Ei singuri trebuie sa se impace cu noua ordine a lucrurilor, ei singuri trebuie sa inteleaga si accepte ca nu mai esti 'a lor'. Ca acum esti 'a ta'. Nu sta in puterile tale sa ii scutesti de suferinta asta si asta e un lucru pe care trebuie sa il accepti.
Or sa sufere, dar n-o sa fie vina ta. Te-au pus intr-o situatie fara iesire: tu esti 'cea rea' care ii raneste, care nu-i apreciaza, care nu intelege ca ei iti vor binele si au sacrificat asa mult pentru tine. Orice pas in afara cuvantului lor le dovedeste ca au dreptate. Cand te ranesc ei (prin santaj emotional si manipulare), e vina ta pentru ca i-ai provocat iesindu-le din cuvant. Au construit regulile in asa fel incat ei nu au cum sa greseasca si orice suferinta e, prin definitie, vina ta. De asta nu poti sa treci peste plansete si acuzatii. In relatia voastra exista o singura persoana 'rea' si aia esti tu indiferent de situatie. Cand cedezi nu e din slabiciune, e pentru ca nu vrei sa fii 'rea' cu parintii tai. Si chiar daca stii ca ei sunt 'rai' cu tine, pe undeva perceptia e ca tot tu esti mai 'rea'.
Tine minte ca nu-i adevarat. Cand o sa incerci iar sa impui limite si o sa arunce cu vinovatie in tine, tine minte ca nu tu esti cea rea. Tu esti cea sanatoasa la minte, cea rationala si cumpatata, care vrea sa construiasca o relatie normala cu parintii ei.
Sper ca toata polologhia asta o sa te ajute sa faci pasul sau sa induri mai usor vremea pana cand te simti pregatita sa incerci din nou. Si sa nu mai aud ca esti slaba sau ca e vina ta. Veci. :)
Post a Comment