O să vorbesc acum despre ceva foarte delicat, un subiect pe care de multe ori prefer să nu-l ating pentru a nu da naştere la polemici, dar în clipa asta simt nevoia să o fac pentru că am citit ceva de dimineaţă ce m-a pus pe gânduri.
Evoluţia mea spirituală e una foarte interesantă. Mama spune că pe la 3 ani reproduceam pe de rost pasaje întregi din Biblia pentru Copii, pentru că asta era cartea de poveşti pe care mi-o citea în fiecare seară bunicul. Copilăria mi-am petrecut-o la bunici, pe care îi însoţeam duminicile la Adunare. Aşa numesc protestanţii locaşul lor de cult. Bunicii mei au fost botezaţi ortodocşi, dar, către bătrâneţe, bunicul meu s-a converit iar bunica l-a urmat.
Părinţii mei, n-au fost, în schimb, deloc religioşi, doar se conformau la vizita de rigoare de sărbători, la care eu aş fi renunţat fericită. Fiind învăţată cu bunicii, ritualurile ortodocseşti mi se păreau ostile. Aşa că niciodată nu am fost foarte interesată de religia în care am fost botezată. Dar mereu am fost pasionată de ceea ce înseamnă spiritualitate. Când eram mai mică susţineam interesul acesta prin rugăciuni, conversaţii cu Doamne-Doamne, mersul la biserică şi, în general, respectând ceea ce era literă de lege pentru "buni creştini". N-am aparţinut, cu adevărat, nici unei biserici. Pentru că la mine era un amalgam de practici atât de la otortodocşi cât şi de la baptişti. Îmi făceam cruce, dar nu suportam ideea de spovedanii, pupat de icoane sau mâini de preoţi şi lălăieli liturgice. La baptişti, pe de altă parte, refuzam să mă conformez, de asemenea. Mergeam în blugi, nu cântam în cor şi nu voiam să mă rog în biserică cu voce tare. Să zicem că am luat ce-i mai bun din amândouă, în special ideea iubirii de semeni.
În adolescenţă, mă obseda ideea de a mă comporta impecabil din punctul de vedere al dogmei. Eram, să zicem, destul de ancorată în a-l băga pe Isus în toate oalele, pentru că, nu-i aşa, el vedea tot ce fac. Deşi, încă de când eram la grădiniţă am avut nedumeriri legate de Geneză şi, pe urmă, când am mai crescut, legate multe alte "chichiţe" legate de creştinism, Biblie, sau religie, în general, mă conformam la dictonul "crede şi nu cerceta". Pe de o parte atitudinea asta mi-a făcut bine, pentru că îmi dădea speranţa de care aveam nevoie în confuzia şi depresiile cauzate de relaţia defectuoasă cu părinţii. Pe de altă parte, aproape mi-a fost fatală, la un moment dat.
Începând cu anul doi de liceu, s-au întâmplat foarte multe, care s-au adunat ca nişte piese de puzzle ce au dus la părerile pe care le am astăzi, azi fiind un om mai senin şi mai împlinit decât am fost vreodată. Pe când am început să raționez şi să fiu însetată de informație, am început să am îndoieli, să-mi pun întrebări, la care nu găseam nici un răspuns satisfăcător. Până prin primul an de facultate încă eram destul de îndoctrinată, deși, deja mă luptam cu ceea credeam că ştiu şi cu faptul că mă îndoiam atât de puternic.
Evoluţia mea spirituală e una foarte interesantă. Mama spune că pe la 3 ani reproduceam pe de rost pasaje întregi din Biblia pentru Copii, pentru că asta era cartea de poveşti pe care mi-o citea în fiecare seară bunicul. Copilăria mi-am petrecut-o la bunici, pe care îi însoţeam duminicile la Adunare. Aşa numesc protestanţii locaşul lor de cult. Bunicii mei au fost botezaţi ortodocşi, dar, către bătrâneţe, bunicul meu s-a converit iar bunica l-a urmat.
Părinţii mei, n-au fost, în schimb, deloc religioşi, doar se conformau la vizita de rigoare de sărbători, la care eu aş fi renunţat fericită. Fiind învăţată cu bunicii, ritualurile ortodocseşti mi se păreau ostile. Aşa că niciodată nu am fost foarte interesată de religia în care am fost botezată. Dar mereu am fost pasionată de ceea ce înseamnă spiritualitate. Când eram mai mică susţineam interesul acesta prin rugăciuni, conversaţii cu Doamne-Doamne, mersul la biserică şi, în general, respectând ceea ce era literă de lege pentru "buni creştini". N-am aparţinut, cu adevărat, nici unei biserici. Pentru că la mine era un amalgam de practici atât de la otortodocşi cât şi de la baptişti. Îmi făceam cruce, dar nu suportam ideea de spovedanii, pupat de icoane sau mâini de preoţi şi lălăieli liturgice. La baptişti, pe de altă parte, refuzam să mă conformez, de asemenea. Mergeam în blugi, nu cântam în cor şi nu voiam să mă rog în biserică cu voce tare. Să zicem că am luat ce-i mai bun din amândouă, în special ideea iubirii de semeni.
În adolescenţă, mă obseda ideea de a mă comporta impecabil din punctul de vedere al dogmei. Eram, să zicem, destul de ancorată în a-l băga pe Isus în toate oalele, pentru că, nu-i aşa, el vedea tot ce fac. Deşi, încă de când eram la grădiniţă am avut nedumeriri legate de Geneză şi, pe urmă, când am mai crescut, legate multe alte "chichiţe" legate de creştinism, Biblie, sau religie, în general, mă conformam la dictonul "crede şi nu cerceta". Pe de o parte atitudinea asta mi-a făcut bine, pentru că îmi dădea speranţa de care aveam nevoie în confuzia şi depresiile cauzate de relaţia defectuoasă cu părinţii. Pe de altă parte, aproape mi-a fost fatală, la un moment dat.
Începând cu anul doi de liceu, s-au întâmplat foarte multe, care s-au adunat ca nişte piese de puzzle ce au dus la părerile pe care le am astăzi, azi fiind un om mai senin şi mai împlinit decât am fost vreodată. Pe când am început să raționez şi să fiu însetată de informație, am început să am îndoieli, să-mi pun întrebări, la care nu găseam nici un răspuns satisfăcător. Până prin primul an de facultate încă eram destul de îndoctrinată, deși, deja mă luptam cu ceea credeam că ştiu şi cu faptul că mă îndoiam atât de puternic.
