Toate-s Vechi și Nouă-s Toate

Că tot e vremea retrospectivelor, în ultimul an s-a schimbat ceva semnificativ la mine. Am devenit un șoarece de calculator care își petrece aproape tot timpul nedormit cu ochii țintuiți într-un monitor sau într-o carte. Prietenului meu îi place să mă alinte de multe ori spunându-mi "sălbăticuță". În special de când m-am pricopsit c-un laptop second-hand, care, de n-ar da enșpe mii de freezuri zilnic, ar fi fără de cusur. Am început să-mi iau aproape tot nectarul sufletesc cufundată în virtual. Dar nu tocmai din comunicarea cu alți oameni. De aici și alintul.

Am cont de Facebook, dar la fel de bine ar putea la fel de bine să nu existe. Îl țin doar pentru niște joculețe pe care le-am butonat în draci în ultima vreme și pentru a schimba din când în când mesaje cu prieteni la distanță. De Y!Messenger cred că nu m-am mai atins de mai bine de un an. Cel mai semnificativ contact cu alte ființe e cel cu personajele din seriale și filme. De asemenea, bloguri rar mai răsfoiesc.

De relații "pe viu" nici vorbă, excepții fiind, sora mea și prietenul meu. Am fost atât de ocupată încât rareori mi-a dat târcoale gândul că ceva nu-i chiar în regulă.

Însă, acum două săptămâni am sărbătorit primul an de muncă și m-a cuprins un fel de anxietate. Mi s-a părut că niciun an de până acum nu s-a scurs așa repede. Nu am aproape nicio amintire de dus mai departe cu drag. Doar zile banale sau neplăcute, cu 9 ore petrecute în clădirea accea blestemată, o oră jumate de dus-întors pe autobuze aglomerate și câteva episoade din câte-un serial. Apoi, în weekend, câteva momente de respiro, urmate făcut curățenie și cumpărături.

N-am energie pentru oamenii din jurul meu. De cele mai multe ori nu fac decât să mă irite. Așa că prefer să-i evit. Nu știu prea bine cum de am ajuns aici.

Un motiv ar fi interacțiunea cu oamenii de la muncă, care îmi ajunge cu vârf și îndesat. Am câțiva colegi care mi-s dragi, dar din păcate nu-s în vecinătatea mea. O singură colegă de treabă e în echipă, dar se simte la fel ca și mine în mediul acela, așa că nu facem decât să ne plâgem una alteia. În rest, aș da orice să nu fiu nevoită să la văd moaca 5 zile din șapte, sau, uneori, am în minte chestii mai violente.

Nu aș fi atît de pornită împotriva lor dacă nu m-aș ciocni într-una de tipurile lor de personalitate, la care fac alergie. Sunt oameni cu o stimă de sine exagerată, sau dimpotrivă, foarte complexați, care au mereu ceva de demonstrat și care se simt bine doar când îi subminează pe cei de jur și se iau, în special, de cei care își văd de treabă și doar vor să fie lăsați în pace.

Un alt motiv ar fi că am rămas cu gândul la cei cu care am locuit în ultimul an de facultate. În ciuda frecușurilor de la început, către sfârșit eram ca o familie. Cred că schimbarea mea s-a pus în mișcare când trei dintre ei au plecat din țară. Erau cei mai buni prieteni pe care îi aveam aici. Am păstrat legătura cu ei de la distanță, dar e destul de dificil cu diferența de fus orar și cu lipsa de timp din cauza locurilor de muncă.

Mi-e dor de ei așa cum mi-e dor de cele trei prietene vechi care au rămas în zona orașului natal. Abia acum realizez asta. Am investit mult în relațiile acestea. Pur și simplu nu mă simt în stare să clădesc altele. Ei sunt oamenii pe care îi vreau aproape, dar nu se poate, așa că aleg să-mi petrec timpul între personaje.

N-aș spune că a fost un an groaznic, pentru că am alături de mine cel mai nemaipomenit prieten și  cea mai grozavă soră, În plus, am crescut mult profesional. Nu aș schimba nimic din asta. Dar ceva lipsește.