Aug 8, 2009

Jurnal de vacanţă

Saturday, August 08, 2009 Posted by The Mood Reader 10 comments

De două săptămâni am lăsat agitaţia Clujului, pentru prea plictisitorul orăşel natal. Ştiam ce mă aşteaptă, orice, numai relaxare nu. Să nu fiu nedreaptă. În prima săptămână a fost binişor. Cum nu mai dădusem pe acasă de mult, mom a fost numai lapte şi miere: "Ce să-ţi facă mama de mâncare?", "Ce să-ţi cumpere mama?" ... apoi, şi-a revenit: "Te-ai îngrăşat!", "De ce îţi cumperi numai blugi şi nu îţi iei o rochiţă draguţă?", "De ce nu te porţi ca o domnişoară?", "Când ai de gând să te apuci de învățat pentru restanțe?", "Când ai de gând să te maturizezi? La vârsta ta aveam grijă de propria famile", "De ce ţi-ai ales facultatea asta?", "De ce nu ne asculți? Noi ştim ce-i mai bine pentru tine. Am trecut prin viaţă."... Mda.

Se presupune că ar fi trebuit să învăţ să o ignor, până acum, dar cumva, cuvintele ei au întotdeauna acelaşi efect. Mi se şterge orice urmă de zâmbet de pe faţă, orice urmă de optimism şi chef de viaţă. De ce trebuie să facă asta mereu? De ce nu poate bucura pur şi simplu că-a acasă?

Acasă ... Pentru mine e camera mea, patul, biroul meu, cărţile mele. Refugiul meu. În rest nu mă simt legată cu nimic de acest orășel decrepit, ce se descompune pe zi ce trece, populat de localnici cu care n-am ce împărţi, decât ziua bună. Puţinii oameni ce mi-au fost şi îmi sunt dragi, sunt acum risipiţi peste tot, şi nu dau semne că o să dea pe-aici în vacanţa asta, aşa că n-am cu cine ieşi, nici măcar la o plimbare.

De când am venit pierd vremea devorând cărţi şi emisiuni de pe Discovery Travel & Living. Dorm puţin şi zbuciumat. Sunt încă prea tulburată de o veste. Veste ce a generat o groază de noi dileme şi întrebări. Şi văzând reacţia altor oameni, în legătură cu subiectul, mi-am dat seama cât mi-e de scârbă de România, de mizeria şi ignoranţa în care trăiesc oamenii. Îmi face rău să văd tabloul ăsta patetic şi să ştiu că viaţa mea e prea neînsemnată pentru a contribui cu o schimbare.

Acesta era visul meu cel mai însemnat. Să-mi trăiesc viaţa în aşa fel încât să contribui vieţii celorlalţi cu ceva pozitiv. Să fac ceva care să conteze. Oarecum, în liceu făceam asta, poate nu într-un fel semnificativ, dar pentru unii chiar a însemnat ceva. Eram psihologul şi, apoi, măscaricul de serviciu pentru colegii de clasă. Alinam şi înveseleam. Începând facultatea am uitat de ceilalţi şi m-am învârtit în jurul propriilor probleme, mai ales în primul an. Am trecut cu greu peste haosul din perioada respectivă. Şi acum realizez că, deşi era normal să-mi ia un timp să îmi revin, am suferit şi mai mult pentru că am uitat să dăruiesc.

Poets Of The Fall - Carnival Of Rust

10 comments:

Lucylle said...

Referitor la a doua săptămână şi la faptul că a reintrat în normal mami tău.. Ştii vorba aia : o minune nu ţine şapte zile.. Aşa şi mama ta.. Te-a lăsat să te comodezi şi apoi.. A început să facă iar ce ştie ea mai bine. Să te "ajute" prin cuvinte grele sau prin critică..

Psiholog de serviciu sunt şi eu şi acum. Nu mă pot abţine să mă implic.. Dar într-un fel.. nu mă implic atât de personal încât să mă las afectată.. să o iau personal.. Într-un fel am învăţat să trasez un şanţ dar se mai creează şi punţi şi mă las implicată asta depizând de cealaltă persoană..

Tu.. Mi-era dor de tine :D sper doar să fie superficial ce ai expus tu aici şi că mai adânc să nu fi prea afectată :* bucură-te de vacanţă cât mai poţi. Vezi tu cum faci..

Cristian Lisandru said...

"Îmi face rău să văd tabloul ăsta patetic şi să ştiu că viaţa mea e prea neînsemnată pentru a contribui cu o schimbare. Ăsta era visul meu cel mai însemnat. Să-mi trăiesc viaţa în aşa fel încât să contribui vieţii celorlalţi cu ceva pozitiv. Să fac ceva care să conteze" - eu cred că prin felul în care gândeşti lupţi pentru ca schimbarea să survină încetul cu încetul... Nu este totul iremediabil pierdut dacă oamenii gândesc aşa...

First L said...

Dragă Ioana!

Sunt bine... adică nu sunt bine. Până am scris propoziţia pe care o citeşti mi s-au încâcit degetele de prea multe ori penrtru a conţine o idee inteligibilă... sunt şocat sunt distrus!

Ieri seara am citi articolul unui fotograf din oradea cum că o colegaă de-a ei murise... iar acum citesc la tine că un cineva şi-a luat viaţa... de asta sunt distrus! ce se pentrece cu oamenii? Cred că toată lumea o ia razna. Nimeni nu mai vede calea de ieşire şi nu ştie unde să o caute... asta mă întreistează profund... şi, într-un fel, celelalte probleme pe care le am (sunt şomer, nu am bani, nu am unde lucra până începe faculta, nu mă pot aduna de când... hai să lăsăm asta...) se minusculizează pe lângă cele zise mai sus.

În rest nu am nimic. Dau ore de engleză şi de dans, mai compun o melodie când îmi vine inspiraţia şi în fiecare zi beau o bere (din motive de sănătate).

Cam atât. Trăiesc o viaţi simplă, plină şi umplută zi de zi de sentimente ... încerc să le reţin pe cele bune.

Nu vreau decât să treci rapid peste durerea pe care o simţi acum din cauza... stii tu.

Cu drag, Tibi.

Sadman said...

of course ca traiesc. doar mi-am propus sa nu mor niciodat. :P crime? not my style... accidente? decat in joace. bolnavior? never forever :))

Andrei said...

nu stiu in ce orasel esti tu, dar eu in a mea turda, de care m-am rupt de ceva ani - intors acum pentru 2 saptamani - am inceput sa redescopar, sa simt si lucrurile mici si aparent nesemnificative si pe cele mai izbitoare, sa le gasesc interesante :)

try it this way, sigur gasesti ceva in orasul tau :)

Răzvan Cîmpean said...

Poate ca toata cicaleala asta e si un semn ca ii pasa. Nu renunta la asa ceva prea usor!

A Not So Spotless Mind said...

@Sadman: Ma bucur sa aud asta:)).

A Not So Spotless Mind said...

@Andrei: Daca pui asa problema, da, cred ca pot gasi ceva interesant in orasul meu:).

Allesssia said...

te asteapta un premiu la mine pe blog.kisses!

oanna_mrrr said...

ador melodia...nu stiam ca asculti poets of the fall :)
>:D<