Mă înec încet, dar sigur, într-o mare de gânduri tulburi ce nu-mi folosesc la nimic. Regrete. Vina ce apasă greu pe pieptul meu împietrit ca o stâncă amară de granit. O şansă de a demostra că eram ce credeam, dar am dat cu piciorul.
Mă pedesesc nemilos fără să ştiu până când. Apoi letargie. Sunt Don Quijote şi mă lupt cu morile de vânt, cu neputinţa propriei mele minţi. Neputinţa de a trăi. Neputinţa de a face ceva pentru mine. Nimic din jur nu îmi inspiră viaţă. Un cerc vicios din care s-ar părea că nu e scăpare.
Un gust metalic îmi străpunge neîncetat mintea. Ciobul eşecului e înfipt adânc. Un spirit ologit de minţi înguste şi tiranice ce ţin strâns cu dinţii de o crudă nevoie de dominare şi putere menţinută emiţând un mesaj subliminal ce arde şi înghite ca un virus veşnic înfometat orice manifestare a unei gândiri independente..."Nu eşti nimic ...". Mii de întrebări fără răspuns bântuie...
Nov 27, 2008
Nov 10, 2008
Into the Wild
"There is a pleasure in the pathless woods
There is a rapture on the lonely shore
There is society, where none intrudes,
By the deep sea, and music in its roar
I love not man the less, but Nature more"
- Lord Byron
_____________________________________
Astfel începe un film ce m-a frapat, prin ... absolut tot. Mi-l recomandase o prietenă spunându-mi că mă va captiva cu siguranţă. Eram şi eu destul de convinsă că aşa va fi pentru că mă cunoşte destul de bine, dar, totuşi, nu mă aşteptam să fie într-atât. Pentru mulţi, probabil, e un film reuşit, bine relizat, însă pentru mine e, oarecum, materializarea frâmantărilor...