...
Indeed, complaining doesn't solve anything.
But I'm gonna do it anyways.
But I'm gonna do it anyways.
Mar 1, 2011
Feb 26, 2011
Liniștea De După Furtună
Iar acum, vă prezint, noile mele pasiuni muzicale (repeat, repeat, repeat):
Feb 12, 2011
Prima Remunerație
Ei, da, sunt o tânără independentă care-şi ia o pâine aşa cum o fac mulţii tineri de vârsta ei, muncind cu mult peste ceea ce se reflectă în remuneraţie. I am what people call a corporate slave. Însă aş fi nedreaptă să nu iau în vedere şi aspectele pozitive. Mulți tineri de vârsta mea caută cu disperare un loc de muncă și cel puțin pentru asta sunt recunoscătoare.
Feb 4, 2011
Jan 9, 2011
Tristeţea Vehementă
Mai nou, cuvântul la ordinea zilei ar fi oboseală. Tranziţia de la viaţa pseudo-boemă la un job full time şi la un orar imposibil n-a fost pe-atât de uşoară pe cât mă aşteptam. Aveam o vagă idee că timpul meu preţios va intra semnificativ la apă, dar teoria e mult mai generoasă în comparaţie cu practica.
Lucrul cel mai familiar mi-e acum patul, care promite să-mi lingă rănile la sfârşitul fiecărei zile. Să nu se înţeleagă greşit, sunt încă entuziasmată că am găsit jobul mult râvnit, doar că am de procesat atâtea informaţii noi că uneori am impresia că o să-mi ia foc capul.
Mediul de lucru e surprinzător de paşnic. Nu credeam să găsesc atâţia oameni de treabă pe m2. Dar asta nu înseamnă că am scăpat de anxietăţile de rigoare. În zilele mai proaste am tendinţa să mă izolez, lucrur deloc lesne de făcut când dau nas cu cineva oriunde m-aş întoarce. Şi atunci mi-e groază să nu mă ia cineva la întrebări. Ce aş putea spune? Că-s cam antisocială de felul meu? Că îmi doresc să fiu invizibilă în majoritatea zilelor mele? Că nu mă simt deloc bine când am lupa pe mine? Că urăsc ziua mea onomastică când trebuie să fac faţă valului de felicitări şi amabilităţi care mă fac să mă simt nelalocul meu şi să tânjesc după pelerina magică a lui Harry Potter?
De asemenea m-am văzut silită să mă confrunt cu stima de sine căzută de mult în puţ. În fiecare zi mi se reaminteşte că am impresia că aproape orice e mai deştept / descurcăreţ / simpatic / atrăgător decât mine.
Da, da, ştiu că sună văicăricios, dar chiar acum nu-mi vine deloc să îmbrac haina maturităţii şi a demnităţii. Mă simt cum mă simt. Sunt cum sunt. Şi azi nu e o zi bună pentru mine. Mi s-au redeschis nişte răni mai vechi. Black Swan deşi mi s-a părut destul de slăbuţ, a reuşit să trezească nişte demoni pe care m-am străduit să-i îngrop, dar la ce folos dacă nu i-am omorât? M-am regăsit, parţial, în personajul Ninei şi anume în dârza ei căutare de perfecţiune şi în dorinţa de a mulţumi pe toată lumea. Na, in fine, sper să fie doar o pasă proastă şi să revin cât mai curând la sentimente mai bune.
Lucrul cel mai familiar mi-e acum patul, care promite să-mi lingă rănile la sfârşitul fiecărei zile. Să nu se înţeleagă greşit, sunt încă entuziasmată că am găsit jobul mult râvnit, doar că am de procesat atâtea informaţii noi că uneori am impresia că o să-mi ia foc capul.
Mediul de lucru e surprinzător de paşnic. Nu credeam să găsesc atâţia oameni de treabă pe m2. Dar asta nu înseamnă că am scăpat de anxietăţile de rigoare. În zilele mai proaste am tendinţa să mă izolez, lucrur deloc lesne de făcut când dau nas cu cineva oriunde m-aş întoarce. Şi atunci mi-e groază să nu mă ia cineva la întrebări. Ce aş putea spune? Că-s cam antisocială de felul meu? Că îmi doresc să fiu invizibilă în majoritatea zilelor mele? Că nu mă simt deloc bine când am lupa pe mine? Că urăsc ziua mea onomastică când trebuie să fac faţă valului de felicitări şi amabilităţi care mă fac să mă simt nelalocul meu şi să tânjesc după pelerina magică a lui Harry Potter?
De asemenea m-am văzut silită să mă confrunt cu stima de sine căzută de mult în puţ. În fiecare zi mi se reaminteşte că am impresia că aproape orice e mai deştept / descurcăreţ / simpatic / atrăgător decât mine.
Da, da, ştiu că sună văicăricios, dar chiar acum nu-mi vine deloc să îmbrac haina maturităţii şi a demnităţii. Mă simt cum mă simt. Sunt cum sunt. Şi azi nu e o zi bună pentru mine. Mi s-au redeschis nişte răni mai vechi. Black Swan deşi mi s-a părut destul de slăbuţ, a reuşit să trezească nişte demoni pe care m-am străduit să-i îngrop, dar la ce folos dacă nu i-am omorât? M-am regăsit, parţial, în personajul Ninei şi anume în dârza ei căutare de perfecţiune şi în dorinţa de a mulţumi pe toată lumea. Na, in fine, sper să fie doar o pasă proastă şi să revin cât mai curând la sentimente mai bune.
Dec 19, 2010
Ladies With Nice Voices
Frunzărind Reader-ul am dat peste două artiste, Hindi Zahra şi Ane Brun, a căror muzică are efect 100% balsamic. Numai bine am avut weekend-ul la dispoziţie să mă hrănesc cu armonia melodiilor lor.
Transportul în Comun
Unul dintre lucrurile care mă fac să mă îngrozesc la gândul de a ieşi din casa e transportul în comun. N-am nimic împotriva acestui mijloc de deplasare ca principiu, ba chiar mă relaxa naveta zilnică de la locuinţă la facultate, pe vremea pe când locuiam într-o altă zonă a oraşului. Însă linia respectivă nu era atât de circulată, aproape mereu aveam loc, iar dacă nu, măcar nu mă calca nimeni pe picioare şi nu mă facea sandwich.Aceea a fost o excepţie fericită, în rest e jale. Cetăţenii se înghesuie până la refuz, te calcă într-o veselie, îţi dau coate şi-ţi aruncă priviri răutăcioase ca şi cum tu ai fi de vină pentru îmbulzeală. Să nu mai vorbesc de miros pe timpul verii. Iar când vrei să cobori de-abia dacă poţi. Nici nu ai trecut bine de prima treaptă că cei de afară dau buzna, în special băbuţele. Ăsta iar e un aspect care nu încetează să mă surprindă. Numărul foarte mare pensionari la tot felul de ore imposibile, când ai de mers la facultate, ori la serviciu, sau chiar mai rău, când te întorci. Eşti obosit şi ai avea nevoie de puţină linişte. Dar nu, nu ai loc de veteranii care sunt ieşiţi la plimbare.
Chiar adineauri am ieşit de la muncă şi am urcat în una din cele două variante pe care le aveam ca să ajung acasă, şi anume cea pe care aveam abonament. Toate bune şi frumoase, număr rezonabil de pasageri, doar că pe parcursul drumului s-au urcat oameni într-o prostie. Şi pe o porţiune de drum pe care aveau cel puţin 5-6 opțiuni în materie de linii, care circulau din 5 în 5 minute, spre deosebire de cel în care eram, care circulă odată la 20 de minute. Urcau pentru una sau două staţii şi cei care porniseră deodată cu mine eram făcuţi una cu geamurile. Nu era loc să arunci un ac. Se îngrămădeau efectiv ca animalele când tot ce ar fi trebuit să facă era aştepte câteva minunte până ar fi apărut un bus mai gol, lucru pe care îl fac eu când mă găsesc în situaţia asta. De ce pana mea nu pot să aibă un minim de spirit civic? Ce aberantă e întrebarea asta. Doar de ce le-ar păsa lor de alţii? Ei se grăbesc undeva. E sfârşitul lumii dacă nu fac pe cineva clătită ca să ajungă ei unde vor.
Eu n-am mai suportat situaţia, m-am dat jos şi am aşteptat un alt autobus. Nu e prima dată. E o situaţie perpetuă.
Oricât aş încerca, nu pot să înţeleg nebunia şi lipsa de bun simţ elementar al majorităţii oamenilor care apelează la transportul în comun. Dacă ar fi să aleg câteva aspecte pe care le detest la Cluj, acesta ar fi unul dintre ele. Nu ştiu cum e în alte oraşe, dar aici e groaznic.