Zilele astea am luat o supradoza serioasă de muzică. Mi-am luat la puricat muzica de pe comp şi am găsit nişte melodii delicioase. This song drives me insane !
Empire Of The Sun - Walking On A Dream
Jan 25, 2009
Jan 16, 2009
Serenitate
Infuzie de somn şi Portishead. Acorduri melancolice îmi fac pleopele din ce în ce mai grele. Închid ochii şi văd filmul ultimelor zile. Un film savuros ca o baie fierbinte şi un pahar de vin roşu din cea mai bună recoltă. Deschid ochii. E întuneric beznă. Sunetele de pian din camera învecinată se contopesc acum cu glasul nopţii. Somnul mă cheamă.
Fără absolut nicio legătură, un citat care mi-a plăcut deosebit de mult: "Mintea nu este un vas care trebuie umplut, ci un foc care trebuie aprins."
Portishead - Roads
Jan 6, 2009
Destin sau liber arbitru?
Mi-a revenit obsesiv întrebarea, în urma citirii unui articol pe tema asta. Oare chiar există aşa numitul destin?De multe ori micile-mari coincidenţe ale vieţii par să spună că da, există. Totuşi, o mare parte din mine refuză să creadă că viaţa mea e ţesută undeva pe un plan suprem, de neclintit, pe care sunt ţesute şi miliarde de alte vieţi.
Apoi, rumegând această idee, ajung la concluzia că poate nu e chiar aşa de rău. Găseşti confort în zicala "ce e al tău, e pus deoparte". Am văzut câteva filme care aveau oarecum şi această tematică: "Babel", "Crash", "The Air I Breathe" şi mi s-au părut fascinante.
Ideea de destin mă intrigă, la fel cum ca pe mulţi alţii. Unii ajung chiar să-şi ghideze toată viaţa după un principiu, cel al unui destin atotputernic. Fac tot ce le stă în putinţă pentru a afla ce le este rezervat (astrolgie, ghicitoare, vrăjitoare etc.). Ce nu înţeleg eu, e pentru ce atâta efort? Din moment ce e destin, el va veni. Nu trebuie să se chinuie să-l anticipeze, e el acolo "pus de-o parte". Doar dacă ei cred că poate fi înşelat. Ori atunci n-ar mai fi destin.
Eu una nu găsesc consolare în a avea totul hotărât de dinainte şi că trebuie să îmbrăţişez ce "mi-a fost scris".
Pe de altă parte, ideea de liber arbitru mi se pare că înglobează ideea unui haos suprem, unei lumi în care totul e la mila întamplării şi îmi pare, la fel, destul de înspăimântătoare. Acceptând ideea de haos ar însemna că orice decizie aş lua, rezultatul va fi întotdeauna neaşteptat şi poate chiar deosebit de negativ, lucru nu tocmai liniştitor.
Un factor major în acest carusel e evoluția ca ființă individuală, educația primită în sânul familie și statutul social. Dar dacă n-a avut niciodată un cămin? Sunt oameni care ajung să aiba o viaţă împlinită (nu mă refer la aspectul material) în ciuda atâtor neajunsuri. Dar asta cred că ţine de calităţile puse în acel om (genetică ar spune oamenii de ştiinţă) şi mai ales de capacitatea de a le folosi.
Oare cum se dobândește această capacitate? Până la urmă ce primează, natura, sau genetica? Am avut o dezbatere pe tema aceasta, în liceu, dar nu-mi amintesc care fost rezultatul. Aș putea diseca la nesfârşit acestă dilemă şi nu cred ca aş ajunge prea curând la un produs final satisfăcător.
Însă, în cazul problemei destinului, am ajuns la o oarecare concluzie. De-a lungul anilor, m-am tot gândit la cele două posibilități (soartă sau liber-arbitru), iar mintea mea a ales o reconfortantă cale de mijloc. Calea aceasta, de mijloc, ar fi următoarea. De-a lungul vieţii avem posibilităţi şi posibilităţi puse în faţă de Dumnezeu, sau forța Universului. La momentele de răscruce din viaţa noastră, ni se înfăţişează nişte cărări bine gândite şi ni se pune întrebarea: "pe care drum vrei să mergi?". Apoi cred că alegem, uneori conștienți, uneori mai puţin, sau chiar deloc, dar avem înaintea noastră atât destin cât şi liber-arbitru. Şi indiferent de ce alegem, pasul următor ne duce spre alte posibilități bine construite.
Spre deosebire de un destin suprem, viața este în mare parte în mâinile noastre şi nu chiar la mila întâmplării iar rezultatul alegerilor, la sfârșitul vieții ajunge să fie o surpriză pentru viaţa însăşi. Prin urmare, am fi suma alegerilor noastre, pe de o parte, dar am beneficia și de magia şi misterul soartei. Cred cu tărie, că viața nu se rezumă la ceea ce se vede, că trece dincolo de palpabil. Viața are întotdeauna are un pic de magie. Doar că nu știm sigur de unde vine şi asta ne sperie.
Nov 27, 2008
Spini
Mă înec încet, dar sigur, într-o mare de gânduri tulburi ce nu-mi folosesc la nimic. Regrete. Vina ce apasă greu pe pieptul meu împietrit ca o stâncă amară de granit. O şansă de a demostra că eram ce credeam, dar am dat cu piciorul.
Mă pedesesc nemilos fără să ştiu până când. Apoi letargie. Sunt Don Quijote şi mă lupt cu morile de vânt, cu neputinţa propriei mele minţi. Neputinţa de a trăi. Neputinţa de a face ceva pentru mine. Nimic din jur nu îmi inspiră viaţă. Un cerc vicios din care s-ar părea că nu e scăpare.
Un gust metalic îmi străpunge neîncetat mintea. Ciobul eşecului e înfipt adânc. Un spirit ologit de minţi înguste şi tiranice ce ţin strâns cu dinţii de o crudă nevoie de dominare şi putere menţinută emiţând un mesaj subliminal ce arde şi înghite ca un virus veşnic înfometat orice manifestare a unei gândiri independente..."Nu eşti nimic ...". Mii de întrebări fără răspuns bântuie neîncetat subconştientul amorţit. Ştiu că sunt acolo undeva ... Aşteptând să mă trezesc dintr-un vis bizar.
O lume întreagă mă aşteaptă cu braţele deschise. Dar pentru cât timp? Mă zbat să stârpesc laşitatea paralizantă şi starea de "comfortably numb" ce roade ca o rugină infectă dorinţa de viaţă.
Mă pedesesc nemilos fără să ştiu până când. Apoi letargie. Sunt Don Quijote şi mă lupt cu morile de vânt, cu neputinţa propriei mele minţi. Neputinţa de a trăi. Neputinţa de a face ceva pentru mine. Nimic din jur nu îmi inspiră viaţă. Un cerc vicios din care s-ar părea că nu e scăpare.
Un gust metalic îmi străpunge neîncetat mintea. Ciobul eşecului e înfipt adânc. Un spirit ologit de minţi înguste şi tiranice ce ţin strâns cu dinţii de o crudă nevoie de dominare şi putere menţinută emiţând un mesaj subliminal ce arde şi înghite ca un virus veşnic înfometat orice manifestare a unei gândiri independente..."Nu eşti nimic ...". Mii de întrebări fără răspuns bântuie neîncetat subconştientul amorţit. Ştiu că sunt acolo undeva ... Aşteptând să mă trezesc dintr-un vis bizar.
O lume întreagă mă aşteaptă cu braţele deschise. Dar pentru cât timp? Mă zbat să stârpesc laşitatea paralizantă şi starea de "comfortably numb" ce roade ca o rugină infectă dorinţa de viaţă.
Nov 10, 2008
Into the Wild
"There is a pleasure in the pathless woods
There is a rapture on the lonely shore
There is society, where none intrudes,
By the deep sea, and music in its roar
I love not man the less, but Nature more" - Lord Byron
_____________________________________
oşte destul de bine, dar, totuşi, nu mă aşteptam să fie într-atât. Pentru mulţi, probabil, e un film reuşit, bine relizat, însă pentru mine e, oarecum, materializarea frâmantărilor mele. O mare parte din mine s-a identificat cu Christopher McCandless. Aceleaşi întrebări, dorinţe, pasiuni, acelaşi conflict interior cauzat de părinţi nefericiţi şi o societate de multe ori bolnavă. Aceeşi revoltă faţă de mizeria lumii, acelaşi Jack London care mi-a hrănit spiritul cu operele sale. Aceeași nevoie de libertate. Doar că eu n-am avut niciodată curajul să lup pentru ceea ce mi-am dorit, mereu i-am pus pe cei din jur pe primul loc, am încercat să mă confomez regulilor impuse de alţii, trăind cu adevărat doar în mintea mea, crezând că aşa e corect. El a avut puterea să facă ceea ce îşi dorea, să caute libertate şi fericire în cele mai simple lucruri. Şi nu, nu e doar un film. E o poveste reală. "I look at the world and see no understandind" ... E liniştitor să ştii că, totuşi, mai e, sau a fost cineva, undeva, care simte asemeni ţie. Nu mă mă ridic nici pe departe la înălţimea curajului şi nebuniei lui, dar am găsit un imblod şi o încredere în mine pe care nu credeam să le am.
"Two years he walks the earth. No phone, no pool, no pets, no cigarettes. Ultimate freedom. An extremist. An aesthetic voyager whose home is the road. Escaped from Atlanta. Thou shalt not return, 'cause "the West is the best." And now after two rambling years comes the final and greatest adventure. The climactic battle to kill the false being within and victoriously conclude the spiritual pilgrimage. Ten days and nights of freight trains and hitchhiking bring him to the Great White North. No longer to be poisoned by civilization he flees, and walks alone upon the land to become lost in the wild. (Alexander Supertramp , May, 1992)"
