Lenea Chiar Doare

Am disciplina unui copil crescut de lupi. Mi-am cumpărat domeniu .com din dorința de a separa gândurile personale de "biznis", dar tot n-am reușit să mă detașez de stilul meu informal de-a scrie. Eram aproape sigură că, odată ce mă stabilesc pe noul blog, o să înceapă să curgă articole profesioniste din mine. Dar iată că a trecut mai bine de-o lună și abia dacă am apucat să public 5 articole amărâte, pe care le puteam posta la fel de bine și aici, pentru că nu văd cum m-ar putea lua cineva în serios citindu-le.

Pe cât de entuziasmată eram când am luat hotărârea că o să mă apuc serios de scris, pe atât de lipsită de motivație mă găsesc azi. Sunt prea obișnuita să fac doar ce-mi iese cu ușurință și să renunț cum dau de greu. Îmi propusesem ca primul lucru pe care să-l fac în fiecare dimineață e să mă străduiesc să aștern niște rânduri. Dar mai mereu amân și găsesc altceva mai "bun" de făcut. Până trec prin emailuri, prin articolele din Reader, prin feed-ul de pe Tumblr și ajung la zi cu serialele, s-a dus ziua.

Din teama de-a nu lăsa actualitatea să treacă pe lânga mine, am ajuns să-mi bombardez mintea cu informații, pe care nici nu le mai pot procesa îndeajuns. M-am abonat la zeci de ziare, bloguri și canaluri de Youtube. După ce epuizez doza zilnică, abia dacă apuc să rumeg ce am citit/văzut/auzit. De asemenea, cred că și slăbiciunea pentru seriale ușurele m-a făcut vulnerabilă și predispusă spre pasivitate. Creierul meu s-a obișnuit prea tare să savureze imediatul. Într-atât s-a agravat treaba încat nici nu mai am răbdare să mă uit la filme dacă-s singură.

Iar când mă trezesc în fața ecranului gol, lipsită de idei, capitulez repede. Nu reusesc să trec peste momentul în care aud doar greieri răsunându-mi în țeastă. Uneori e atât de dureros sentimentul de inutilitate încat apelez direct la anestezice (da, tot de seriale vorbesc) și intru într-o oarecare formă de hibernare, în timp ce ochii îmi sunt lipiți de imaginile frumoase. Și după câteva ore de privit ajung să uit că trăiesc în Romania, să cred că-s Zoe Hart și că am ceva de împărțit cu Lemon Breeland.

Mereu am câte-un motiv care să justifice lipsa progresului meu, dar adevărul e că sunt doar scuze. Scuze penibile care trebuie stârpite. Trebuie să continui să mă iau la trântă cu comoditatea asta paralizantă până într-o zi, când voi câștiga și ea se va retrage cu coada între picioare.

Hard work often pays off after time, but procrastination always pays off now.

Read More

Castel de Nisip

Câteodată viaţa mea îmi pare o lume construită din piese lego. Echilibrul adunat în ultima jumătate de an a început să se risipească bucată cu bucată. Ceva în ideea "un rău nu vine niciodată singur".

Ultima săptămână a umplut paharul şi realitatea a început să se contopească cu o lume paralelă devenind coşmar, unul dintre acelea în care te vezi căzând în gol. Da, e o reacţie exagerată, pentru că până la urmă nu e o situaţie de viaţă şi de moarte, dar toate schimbările m-au făcut să mă simt ca un copil nevoit să doarmă într-o casă străină, fără păturica preferată.

Tot ce mi-era familiar a început să dispară puţin câte puţin, iar Clujul a devenit un loc ostil, cenuşiu, neprimitor, din care vreau să evadez.

O clipă de neatenţie şi deja neliniştea s-a transfromat în angoasă. Pe mine nimeni nu mă poate scoate din starea asta decât chiar eu însămi. Sunt obişnuită să trec singură peste astfel de momente, aşa că am făcut ce ştiu eu mai bine în situaţia dată, m-am închis în cameră şi m-am izolat de lume.

Aveam nevoie de linişte să pot gândi la rece. În timpul ăsta am ascultat muzică până la refuz şi baram orice tentativă de comunicare. Şi cu toate astea cineva a insista să mă ţină de mână, să nu-mi permintă să cad mai adânc şi să aştepte să mă ridic atunci când o să simt că sunt pregătită. Nimeni nu a mai făcut asta până acum.

La început comportamentul acesta mi-a cauzat nedumerire şi un plus de discomfort. Pur şi simplu pentru că nu ştiam cum e şi cum să reacţionez. Alte persoane ar fi renunţat de la o primă încercare, pentru că sunt încăpăţânată şi dificilă, considerând că n-am nevoie de nimeni. Am prieteni destui de buni, dar nu cred că aş putea să adaug pe cineva la categoria de "cel/cea mai bun/ă prieten/ă", nu cred că am lăsat pe cineva să se apropie într-atât. De aceea nici nu m-am putut plânge de faptul că în momentele cele mai grele m-am trezit singură.

Mi-a fost uşor să empatizez, să mă implic când mi se cerea ajutorul direct sau indirect, să ajut chiar persoane care nu-mi erau neapărat apropiate. Dar când a fost vorba de mine, întotdeauna m-am considerat o neînţeleasă şi în momentele în care mă plângeam în legătură cu problemele mele, o făceam pentru a mă descărca, pentru că în adâncul meu simţeam că oricum nu sunt cu adevărat ascultată sau că nimănui nu-i pasă, cu adevărat, oricum. Iar acum nici nu ştiu cum să recţionez. E straniu şi totuşi plăcut. Nefiresc şi reconfortant în acelaşi timp. 

Read More

Între plus şi minus înfinit

S-a mulat lent şi sigur pe trupul conştientului şi subconştietntului. Pui capul pe pernă şi gândurile te zugrumă de fiecare dată când pleopele se lasă grele. Încerci să râmăi treaz ca nu să-ţi pierzi aerul. Fixezi tavanul şi umăreşti dansul lent al unor umbre stranii. O durere ascuţită în colţul ochiului. Mici vinişoare plesnite îl străbat. Însângerat. Obosit.

Nefericirea s-a adunat strop cu strop, acţionând ca o otravă. O moarte lentă a şimţurilor. Căutarea bâjbâită şi zadarnică a unui antidot. Cronometrul aleargă nebun şi eşti în contratimp, deşi abia ai început să trăieşti. Pe nesimţite aluneci într-o lume paralelă în care stăpân e trecutul. O listă nesfârşită cu tot ce se-ndreaptă spre minus infinit. Listă adunată într-o sămânţă a neîncrederii, sădită adânc şi demult.

Te bântuie "De ce sunt?". Te macină "Încotro mă-ndrept?". Te înrobeşte "Nu ştiu". Cazi într-un abis numit "Fără sens". Alarma sună nemulţumită. Mai rămâi o clipă nemişcat. Observi că întunericul s-a cernut şi raze discrete se conturează în spatele draperiei. Te întinzi spre telefon şi îl apuci nesigur. Cade zgomotos pe podea. Alarma s-a oprit. Îţi urmezi rutina matinală.Eşti gata pentru o nouă zi. Dai să închizi uşa în urma ta când îţi dai seama că ai uitat ceva. Te întorci în cameră şi te uiţi în oglină. Ai uitat să-ţi pui masca optimismului. Îţi aşterni un zâmbet pe faţă şi porneşti la drum. Altă zi. Altă şaradă. Cu masca pe faţă poţi să treci liniştit, neobservat. Dacă ai fi uitat-o acasă ai fi regretat. Întrebări sâcâitoare "Ce-ai păţit?", " Ce ai?". Minciună sau irascibilitate " Nu am nimic", "Nu te priveşte pe tine". Majoritatea atât aşteaptă, să te vadă vulnerabil ca să poată să-şi înfigă colţii în tine.

E trecut de amiază şi te-ai abandonat în ce aveai de făcut. Un zâmbet larg pe faţa unui apropiat. O mutriţă veselă de copil. Doi ochi prietenoşi şi o codiţă jucăuşă de căţel. Un banc reuşit. O veste bună. Zâmbeşti din spatele măştii. Poţi să ţi-o dai jos. Până la următoarea stare de nestare, griji adunate şi nerezolvate, noapte de nesomn.

Între zâmbet şi mască "De ce sunt?", "Încotro mă-ndrept?", " Nu ştiu", "Fără sens" rămân îngheţate.

Read More

Eu cine sunt azi?

Sunt o ramură de salcie ce rezonează cu fiecare adiere de vânt, fiecare particulă de emoţie, senzaţie, experienţă emanată de tot ce mă-nconjoară.

Sunt un ghiveci, atât de bogat în ingrediente, că sunt zile în care nu mă înţeleg deloc. Nu pot să înţeleg de ce am avut reacţia respectivă, de ce am avut gândul acela.

Mă scoate din sărite că uneori vorbesc mult şi prost şi fără mine şi totuşi cei din jur nu par să observe asta. Sunt ameţiţi de vârtejul de cuvinte şi trăiri haotice şi cumva par să creadă că e ceva pozitiv.

Aş vrea să nu mă contrazic cel puţin odată pe oră şi să nu mă răzgândesc în fiecare zi. Aş vrea să nu mai planific lucruri ce nu trebuie planificate, ci să-mi drămuiesc mai înţelept timpul. Aş vrea să învăţ să-mi cunosc mai bine calităţile şi defectele, să ştiu să le fructific pe primele şi să le camuflez pe celelalte. Aş vrea să învăţ să mă accept şi să am încredere în mine.

Read More

Uncomfortably slow

Cred că cu toţii avem un dram de autism în noi şi ne simţim în siguranţă în propria rutină, iar când acesta e perturbată simţim că ne fuge pământul de sub picioare. Eu, cel puțin, simt asta de multe ori.

Am terminat orele de practică şi acum mă simt oarecum descumpănită. Erau 8-9 ore pe zi în care aveam un scop precis, în care trebuia să mă concentrez şi să fiu acolo, îndiferent că mi-era somn, sau eram într-o pasă proastă şi nu aveam chef, sau oricare alt motiv. A amâna nu era o opţiune. Nu mi-a fost uşor să adaptez programului încărcat şi efortului, dar către sfârşit îmi intrasem în mână. Iar acum nici nu ştiu ce să fac cu timpul rămas. 

Nu mă încântă deloc ideea de a avea două luni, pentru care nu am aproape nici un plan, în faţă. Probabil o să merg acasă pentu o vreme, dar o să mă satur repede de a nu face nimic toată ziua. Aş vrea să fie o vară diferită de toate verile pe care le-am avut. Plină de dinamism.

Melodia asta îmi dă fiori de fiecare dată când o aud. Versurile şi instrumentalul descriu atât de bine trăirile mele, care, de ar fi puse pe hârtie şi pe un portativ, cred ar suna întocmai.

Newton Faulkner - Uncomfortably Slow

"Travelling again
I know exactly how it's gonna end
The routine day dream starts as I get off
I'm holding up the queue
Because my ticket won't go through
I know it should be simple but it's not

So don't take my photograph
Cause I don't wanna know how it looks
To feel like this
As cars and people pass
It feels like standing still but I know
I'm just moving uncomfortably slow

Something's gotta change
I know I'm lucky in a lot of ways
So why do I want more
Than what I have?
Brace myself to hear the lies
I wonder if they know that I
Don't get the jokes but I just
Need to laugh

So don't take my photograph
Cause I don't wanna know how it looks
To feel like this
As cars and people pass
It feels like standing still but I know
I'm just moving uncomfortably slow

I'm just moving uncomfortably
Slow down
There's infinite detail
When you break it down
It all becomes simple how
It all becomes clearer now

So don't take my photograph
Cause I don't wanna know how it looks
To feel like this
As cars and people pass
It feels like standing still but I know
I'm just moving sub-consciously
One day I guess i'll be
The man that you think you see
I'm just moving uncomfortably
Slow."

Read More

Spini

Mă înec încet, dar sigur, într-o mare de gânduri tulburi ce nu-mi folosesc la nimic. Regrete. Vina ce apasă greu pe pieptul meu împietrit ca o stâncă amară de granit. O şansă de a demostra că eram ce credeam, dar am dat cu piciorul.

Mă pedesesc nemilos fără să ştiu până când. Apoi letargie. Sunt Don Quijote şi mă lupt cu morile de vânt, cu neputinţa propriei mele minţi. Neputinţa de a trăi. Neputinţa de a face ceva pentru mine. Nimic din jur nu îmi inspiră viaţă. Un cerc vicios din care s-ar părea că nu e scăpare.

Un gust metalic îmi străpunge neîncetat mintea. Ciobul eşecului e înfipt adânc. Un spirit ologit de minţi înguste şi tiranice ce ţin strâns cu dinţii de o crudă nevoie de dominare şi putere menţinută emiţând un mesaj subliminal ce arde şi înghite ca un virus veşnic înfometat orice manifestare a unei gândiri independente..."Nu eşti nimic ...". Mii de întrebări fără răspuns bântuie neîncetat subconştientul amorţit. Ştiu că sunt acolo undeva ... Aşteptând să mă trezesc dintr-un vis bizar.

O lume întreagă mă aşteaptă cu braţele deschise. Dar pentru cât timp? Mă zbat să stârpesc laşitatea paralizantă şi starea de "comfortably numb" ce roade ca o rugină infectă dorinţa de viaţă.

Read More