Sep 22, 2009

În căutarea somnului pierdut

Tuesday, September 22, 2009 Posted by The Mood Reader 14 comments
Sunt cam morocănoasă de-o săptămână. Cel mai probabil din cauza lipsei de somn. În primele zile nu reuşeam să adorm, iar când se întâmpla să reuşesc, dormeam iepureşte, puţin, 3-4 ore pe noapte şi o ţineam tot într-un coşmar. De vreo trei zile cad ca un bolovan, însă somnul tot nu-i mai dulce. E tot agitat, şi mă tot trezesc de n ori şi mă chinui să adorm iar.

Coșmarurile au încetat, dar tot am parte de visare intensă, pe care mi-o amintesc. Vise lungi şi bizare ce par atât de reale. Parcă aş fi la cinema, în propria-mi minte. Şi în fiecare dimineaţă mă trezesc înainte de ora 08.00, fără posibilitatea de a-mi continua somnul, cu o uşoară durere de cap, cu senzaţia că am fost lovită de un vehicul de mare tonaj, cu cearcăne până-n pământ şi morocănoasă nevoie-mare.

Trebuie să am o discuţie serioasă cu Moş Ene. Nu ştiu cu ce şi-a lungit praful de dormit, dar nu mai funcţionează. Nu se poate să fi ajuns criza până şi la el. 

Până una alta încerc să mă îmbărbătez ca să pot să încep să beau din ceaiul de tei pe care mi-l tot flutură mama sub nas. Mulţi ani nici n-am vrut să aud de niciun fel ceai, mi se făcea rău efectiv când beam (cine ştie cu ce fel de ceai dubios m-a traumatizat mama când eram mică). Aversiunea asta s-a cam potolit începând cu facultatea, pentru că am descoperit ceainăriile şi ale lor specialităţi cu nume fistichii. Dar ceaiul de tei ... câh! Aşa că am o nevoie disperată de alternativă.

Plumb - Sleep

Sep 21, 2009

Servicii de calitate

Monday, September 21, 2009 Posted by The Mood Reader 8 comments

Asta-i culmea! E a noua oară când se ia curentul în şapte zile şi asta în timp ce sunt la calculator. What is your effin' problem, you effin' incompentent dealing with electricity people? Ce anume vă împiedică să vă faceţi meseria? Seriously! Înţeleg să apară câte-o pană ocazional, dar nu ce-a fost în ultima perioadă. Nu-i destul că mi-e hârb calculatorul şi se mişcă cu viteza melcului rănit, dar de fiecare dată când se întrerupe curentul mi se resetează biosul şi începe să facă figuri.

Auzisem eu zvonul că aşa merge mai nou treaba pe aici, după ce ni s-a prăjit un televizor, iar trei zile mai târziu ni s-a dus şi lada frigorifică. Diagnosticul: scurtcircuit. Mmmda. De aşteptat, din moment ce, numai adineauri, am fost spectatoarea becului ce se agita de parcă ar fi vrut să trimită un S.O.S. Aşa a ţinut-o un minut-două în care părea să spună "Hai să jucăm ceva: Unde-i curentul? Uite curentul! Iar nu-i curentul! Uite curentul!". Iar panele astea simpatice sunt de toate formele şi culorile. Apar, ca din senin, la orice oră (deci nu vei şti când te vor lovi) şi din câte am observat eu au durat până în trei minute, sau chiar până într-o oră (în două zile). În câteva ocazii nici măcar nu mă aflam de plăcere la calculator, ci trebuia să-i tehnoredactez mamei câteva pagini din planificare. Noroc că sunt obişnuită să salvez frecvent modificările şi nu am suferit pierderi mari. Dar problema rămâne problemă. Ce-i de făcut? O analiză succintă indică o posibilă reclamaţie telefonică. Done! S-a remediat situţia? Voi ce credeţi?

Sep 10, 2009

Cursă contra cronometru

Thursday, September 10, 2009 Posted by The Mood Reader 8 comments
Mai ştiu eu pe ce lume trăiesc? După o săptămână extenuantă (ce nu s-a terminat încă), am senzaţia că dorm şi am unul din visele acelea în care ştii că visezi, dar nu te poţi trezi.

Chiar zilele trecute am avut un episod. M-am trezit amețită și somnoroasă cu şina de la perdea lângă mine. Nu ştiu cu cine m-am războit în timpul somnului, dar cert e că, în ciuda oboselii și a faptului că dormeam adânc, am avut putere să apuc perdeaua cu picioarele şi să rup toată şina, fără măcar să mă trezesc. De fapt, colega zice că m-am ridicat un minut, am întrebat unde e perdeaua şi m-am culcat la loc.

Dimineața nu ştiam dacă să râd sau să-mi fac griji pentru mine. Câtă nevoie am de o vacanţă. Undeva departe de lume. Doamne, ce mă obosesc unii oameni! Slavă cerului (de ce ştiu doar exclamații care se leagă mereu de divinitate?) că în curând o să mă mut în cămăruţa mea, pe care n-o mai împart cu nimeni şi o să am parte de liniştea de care am nevoie.

Cât de greu e să duci la capăt un lucru pe care nu vrei să-l faci, dar trebuie să-l faci şi mai şi te împiedici de oameni pisălogi la tot pasul, care-s nişte vampiri energetici ce te seacă de ultima vlagă. E şi mai greu când ai prea mulţi ani de acasă şi nu poţi să spui: "Fată dragă, lasă-mă în pace! Nu vezi că lucrez? Dacă am zis de enşpe' mii de ori nu, înseamnă că e nu." I wish I had more balls ... Dar e criză peste tot.

Tot fac promisiuni ciudate şi nu-ştiu-pe-ce-bazate providenţei (una în care nici măcar nu-i sigur că, într-adevăr, cred) în speranţa că o să ies neşifonată din degringolada asta. Cât de ridicol şi poate fi ritualul ăsta. Şi de ce, totuşi, îl fac?


Katatonia - My Twin
(Total obsedată de cântecul ăsta.)

Aug 20, 2009

Zâmbete ... şi zâmbete

Thursday, August 20, 2009 Posted by The Mood Reader 3 comments
Iată că în 3 zile semnez condica şi pun capăt sejurului meu în locul de baştină şi mă întorc unde mă simt cu adevărat acasă, la Cluj.

A fost o lună pe cât de banală în majoritatea zilelor, pe atât de fascinantă în unele. Iar, acum, când trag linia şi adun plusurile şi minusurile acestei mini-vacanţe, ajung la concluzia că sunt mult mai bogată sufleteşte decât eram în urmă cu o lună. 

Eliberare şi liberatate. Când resentimentele se prefac în cenuşă, iar, apoi, se transformă în prietenie. Am învăţat să reîndrăgesc o persoană al cărei nume n-am suferit să-l aud rostit aproape un an de zile. Un an care mi-a părut cât zece. Ultima persoană cu care credeam că aş mai putea fi prietenă. Ultima persoană cu care credeam că aş putea să mai stau de vorbă ore întregi la telefon, la glumele căreia să mai râd, sau alături de care să merg pe stradă şi să mă simt fericită. O persoană care îmi e azi din nou dragă, fără să mai aştept ceva în schimb, însă.
Zâmbetele mi s-au hrănesc din momente în care am stat de vorbă, sau pur şi simplu ne-am privit. La fel ca mai demult. Dar atât. Nimic mai mult. Vreau să mă bucur de clipele prezente, şi cât va fi, atât va fi.

Aug 8, 2009

Jurnal de vacanţă

Saturday, August 08, 2009 Posted by The Mood Reader 10 comments

De două săptămâni am lăsat agitaţia Clujului, pentru prea plictisitorul orăşel natal. Ştiam ce mă aşteaptă, orice, numai relaxare nu. Să nu fiu nedreaptă. În prima săptămână a fost binişor. Cum nu mai dădusem pe acasă de mult, mom a fost numai lapte şi miere: "Ce să-ţi facă mama de mâncare?", "Ce să-ţi cumpere mama?" ... apoi, şi-a revenit: "Te-ai îngrăşat!", "De ce îţi cumperi numai blugi şi nu îţi iei o rochiţă draguţă?", "De ce nu te porţi ca o domnişoară?", "Când ai de gând să te apuci de învățat pentru restanțe?", "Când ai de gând să te maturizezi? La vârsta ta aveam grijă de propria famile", "De ce ţi-ai ales facultatea asta?", "De ce nu ne asculți? Noi ştim ce-i mai bine pentru tine. Am trecut prin viaţă."... Mda.

Se presupune că ar fi trebuit să învăţ să o ignor, până acum, dar cumva, cuvintele ei au întotdeauna acelaşi efect. Mi se şterge orice urmă de zâmbet de pe faţă, orice urmă de optimism şi chef de viaţă. De ce trebuie să facă asta mereu? De ce nu poate bucura pur şi simplu că-a acasă?

Acasă ... Pentru mine e camera mea, patul, biroul meu, cărţile mele. Refugiul meu. În rest nu mă simt legată cu nimic de acest orășel decrepit, ce se descompune pe zi ce trece, populat de localnici cu care n-am ce împărţi, decât ziua bună. Puţinii oameni ce mi-au fost şi îmi sunt dragi, sunt acum risipiţi peste tot, şi nu dau semne că o să dea pe-aici în vacanţa asta, aşa că n-am cu cine ieşi, nici măcar la o plimbare.

De când am venit pierd vremea devorând cărţi şi emisiuni de pe Discovery Travel & Living. Dorm puţin şi zbuciumat. Sunt încă prea tulburată de o veste. Veste ce a generat o groază de noi dileme şi întrebări. Şi văzând reacţia altor oameni, în legătură cu subiectul, mi-am dat seama cât mi-e de scârbă de România, de mizeria şi ignoranţa în care trăiesc oamenii. Îmi face rău să văd tabloul ăsta patetic şi să ştiu că viaţa mea e prea neînsemnată pentru a contribui cu o schimbare.

Acesta era visul meu cel mai însemnat. Să-mi trăiesc viaţa în aşa fel încât să contribui vieţii celorlalţi cu ceva pozitiv. Să fac ceva care să conteze. Oarecum, în liceu făceam asta, poate nu într-un fel semnificativ, dar pentru unii chiar a însemnat ceva. Eram psihologul şi, apoi, măscaricul de serviciu pentru colegii de clasă. Alinam şi înveseleam. Începând facultatea am uitat de ceilalţi şi m-am învârtit în jurul propriilor probleme, mai ales în primul an. Am trecut cu greu peste haosul din perioada respectivă. Şi acum realizez că, deşi era normal să-mi ia un timp să îmi revin, am suferit şi mai mult pentru că am uitat să dăruiesc.

Poets Of The Fall - Carnival Of Rust

Jul 22, 2009

Eu cine sunt azi?

Wednesday, July 22, 2009 Posted by The Mood Reader 8 comments
Sunt o ramură de salcie ce rezonează cu fiecare adiere de vânt, fiecare particulă de emoţie, senzaţie, experienţă emanată de tot ce mă-nconjoară.

Sunt un ghiveci, atât de bogat în ingrediente, că sunt zile în care nu mă înţeleg deloc. Nu pot să înţeleg de ce am avut reacţia respectivă, de ce am avut gândul acela.

Mă scoate din sărite că uneori vorbesc mult şi prost şi fără mine şi totuşi cei din jur nu par să observe asta. Sunt ameţiţi de vârtejul de cuvinte şi trăiri haotice şi cumva par să creadă că e ceva pozitiv.

Aş vrea să nu mă contrazic cel puţin odată pe oră şi să nu mă răzgândesc în fiecare zi. Aş vrea să nu mai planific lucruri ce nu trebuie planificate, ci să-mi drămuiesc mai înţelept timpul. Aş vrea să învăţ să-mi cunosc mai bine calităţile şi defectele, să ştiu să le fructific pe primele şi să le camuflez pe celelalte. Aş vrea să învăţ să mă accept şi să am încredere în mine.

Jul 21, 2009

Uncomfortably slow

Tuesday, July 21, 2009 Posted by The Mood Reader 3 comments
Cred că cu toţii avem un dram de autism în noi şi ne simţim în siguranţă în propria rutină, iar când acesta e perturbată simţim că ne fuge pământul de sub picioare. Eu, cel puțin, simt asta de multe ori.

Am terminat orele de practică şi acum mă simt oarecum descumpănită. Erau 8-9 ore pe zi în care aveam un scop precis, în care trebuia să mă concentrez şi să fiu acolo, îndiferent că mi-era somn, sau eram într-o pasă proastă şi nu aveam chef, sau oricare alt motiv. A amâna nu era o opţiune. Nu mi-a fost uşor să adaptez programului încărcat şi efortului, dar către sfârşit îmi intrasem în mână. Iar acum nici nu ştiu ce să fac cu timpul rămas. 

Nu mă încântă deloc ideea de a avea două luni, pentru care nu am aproape nici un plan, în faţă. Probabil o să merg acasă pentu o vreme, dar o să mă satur repede de a nu face nimic toată ziua. Aş vrea să fie o vară diferită de toate verile pe care le-am avut. Plină de dinamism.

Melodia asta îmi dă fiori de fiecare dată când o aud. Versurile şi instrumentalul descriu atât de bine trăirile mele, care, de ar fi puse pe hârtie şi pe un portativ, cred ar suna întocmai.


Newton Faulkner - Uncomfortably Slow
"Travelling again
I know exactly how it's gonna end
The routine day dream starts as I get off
I'm holding up the queue
Because my ticket won't go through
I know it should be simple but it's not

So don't take my photograph
Cause I don't wanna know how it looks
To feel like this
As cars and people pass
It feels like standing still but I know
I'm just moving uncomfortably slow

Something's gotta change
I know I'm lucky in a lot of ways
So why do I want more
Than what I have?
Brace myself to hear the lies
I wonder if they know that I
Don't get the jokes but I just
Need to laugh

So don't take my photograph
Cause I don't wanna know how it looks
To feel like this
As cars and people pass
It feels like standing still but I know
I'm just moving uncomfortably slow

I'm just moving uncomfortably
Slow down
There's infinite detail
When you break it down
It all becomes simple how
It all becomes clearer now

So don't take my photograph
Cause I don't wanna know how it looks
To feel like this
As cars and people pass
It feels like standing still but I know
I'm just moving sub-consciously
One day I guess i'll be
The man that you think you see
I'm just moving uncomfortably
Slow."