Dec 15, 2014
Dec 1, 2013
Oranges are not what they used to be
My grandfather died when I was three years old. The memories I have of him are few, but cherished. I used to recall a lot more, however, in time, my moments with him faded away, just like an old painting. Sometimes, when it's really cold outside and I get cozy with a cup of orange tea, I return to the winter of my third year.It's Christmas. I'm in my bed, wrapped in covers while grandpa is sitting at the table peeling an orange for me. I gulp the small bits of the fruit, as he hands them to me, and, after I'm done with all of them, I press my hands to my face, trying to hold on to the sweet-soury smell. He looks at me with such a serene face, then he caresses my forehead and starts laughing.
The sight of me, pressing my little fingers on my face, was probably quite funny. If only I could remember the sound of his laughter. I can still recall the look on his face, but just as a part of a mute film. A film that smells like orange.
Sep 3, 2013
Comunicare?
Sunt zile în care sunt și eu amabilă, fermecătoare, vorbăreață. Sunt zile în care pur și simplu nu simt nevoia să schimb mai mult de „salut” cu nimeni. Pur și simplu vreau să fiu lasată în pace, cu gândurile mele. Nicio șansă. Măcar două persoane trebuie să întrebe indignate „Da' ce-i cu tine?!!!„ Și mă tot bâzăie și îmi pun întrebări cretine. Și apoi se supără dacă reacționez la tentativelor de comunicare cum reacționez la bâzâitul unui țânțar obraznic: le strivesc. Știu că cei doi neuroni ai tăi nu-s în stare să stea în liniște nicio secundă, but get the fuck away from my personal space. Și nu e ca și cum mă port nașpa din start. De cele mai multe ori sunt foarte calmă. Mă întrept frumos spre birou, salut politicos, mă fac comodă pe scaun și îmi văd de treabă. Și în spate aud răsete și chicote și voie bună. Și mi se rupe, pentru pur și simplu vreau să stau liniștită, în colțișorul meu, și să cuget la ce mă preocupă. Dar, inevitabil cineva trebuie să-mi invadeze spațiul personal, apropiindu-se amenințător de fața mea, încercând să-mi citească gândurile. „De ce nu vorbești cu noi?” „Pur și simplu nu am chef de vorbă azi.” Și se pare că declarația asta genereză de cele mai multe ori un șoc în rândul audienței și începe interogatoriul : „Ai pățit ceva?”, „Te doare ceva?”, „Dar ce-i cu tine”.
Nimic nu-i cu mine, pur și simplu azi nu am chef de aceleași discuții interminabile și despre nimic. Azi am chef de o pauză. Și nu vreau să încerc să găsesc scuze ca să mă sustrag din discuțiile astea, vreau pur și simplu să-mi respecți dorința de a fi invizibilă azi! Doar pentru că tu nu suporți să nu te-auzi vorbind non-stop nu înseamnă că și eu sunt la fel sau că e ceva ciudat în asta.
Au fost zile în care am avut și de lucru până peste cap și nici cheft de vorbă nu aveam și prin asta am îmbufnat câteva colege pentru că nu le bag în seamă și că nu-mi bag piciorul în ce am de făcut ca să le scot pe ele din plictiseală (erau în pauză).
Cireașa de pe tort este cu siguranță noua adiție la echipa noastră. Ce ziceam la început grețos de prietenos, mai ales când începe să-ți spună povestea vieții lui la 5 minute după ce te-a cunoscut. Las-o mai moale, că avem timp destul să ne cunoaștem. Foarte puțini oameni îmi sunt cu adevărat antipatici (pe oamenii de oamenii de care am vorbit mai sus îi suport în cea mai mare parte a timpul, dar din când în când visez să le pun scotch pe gură). Dar pe tipul ăsta nou nu-l înghit de nicio culoare. Sunt politicoasă, îl salut, îl ajut dacă pot, dar în rest îl evit pe cât se poate de mult. Și se pare că nu-i convine chestia asta pentru că se tot invită la mine la birou și-mi servește aceleași întrebări cretine: „Ai pățit ceva?”, „Ce-i cu tine” etc. Chestie care mă enevează la maxim pentru că ne cunoaștem de O SĂPTĂMÂNĂ!!! Când restul colegelor îmi fac chestia asta reușesc să trec peste pentru că ne cunoaștem de luni de zile. Dar who the fuck are you?
Ieri am avut o zi în care voiam să stau în liniște la birou, să mă concentrez pe ce am de făcut așa că am stat în colțul meu până când am avut pauză și m-am îndreptat spre bucătărie. Și aud că mă strigă cineva. Mă întorc și era tipul ăsta care mai apoi mă întreabă ce fac. Îi spun că mă duc în bucătărie să-mi iau ceva de mâncare. La care el completează cu un ton foarte indignat„Dar ce-i cu tine? De ce ai devenit așa tăcută și anti-socială?” Și eu am făcut ce-am știut eu mai bine pe moment, mi-am dat ochii peste cap și m-am cărat la bucătărie.
Nu pot să înțeleg nicicum care-i problema lui. Ce-l doare la patină dacă-s eu izolată sau nu? De unde sție că am devenit „anti-sociabilă” și nu am fost dintotdeauna? De când a fi tăcut înseamnă să fii antisociabil? Chiar dacă ar fi cazul, din nou, cu ce e treaba lui? Și până la urmă de ce i se pare așa natural să ia la întrebări o persoană pe care o știe de o săptămână și despre care nu știe nici cât negru sub unghie? Să-l fi auzit cât de indignat părea de comportamentul meu. Ca și cum ne știm de 1000 de ani suntem ce-i mai buni prieteni? Mai sunt cazuri în care pare că ai o conexiune cu cineva din primele minute. Însă, în mod evident, aici n-a fost cazul și nu-mi plac deloc oamenii băgăcioși.
În ultima vreme zarva constantă de la locul de muncă, mă obosește groaznic de tare. E frumos să te înțelegi cu colegii și să poți lega amiciții. Dar comunicarea constantă nu însemnă întodeauna ceva pozitiv. Nu-i înțeleg pe oamenii care nu pot să stea nici măcar o clipă siguri, ci numai să fie atașați de șold de alții.
Planeta azil
E una din zilele acelea în care sunt plină de draci pentru că nu mai pot să suport valulire de idioțenie care mă înconjoară.
Talkshow-uri interminabile despicând firul în patru pe tema „regilor” și „împăraților” rromilor. Cui îi pasă? Ce relevanță are care e următorul rege? De ce a devenit subiectul ăsta o treabă de interes național? De ce trece luna și încă se discută pe tema asta?
Apoi nu am nimic cu protestele pentru Roșia Montană, doar că îmi displac în mare parte participanții. De ce? Nu pentru că vai abia aștept să înceapă exploatarea și vai ce susțin eu proiectul RMGC. Tocmai că nu susțin proiectul, dar nu din motivele lacrimogene pentru care le îmbrățișează majoritatea, ci pentru că încă nu sunt suficient de informată ca să pot să-mi formez o opinie clară. Mi se pare că mulți dintre protestari sunt niste ipocriți care nici măcar nu știu pentru ce protestează. Nu sunt informați, doar li se pare că vai cât de intelectuali sunt ei că au bifat un protest ecologist. Nu contest că o proporție mică crede cu adevărat în ceea ce scandează, dar nu restul. Câți dintre ei au fost efectiv în Roșia Montană? Câți dintre ei ar renunța la concediile în Bulgaria, Grecia etc. și să meargă în fiecare an la Roșia ca să susțină turismul local? Câți dintre ar ieși în stradă pentru toate legile cretine date de guvernele incompetente de până acum? Pe câți dintre ei îi doare în cot de problemele imediate și grave cu care se confruntă țara asta?
Și pe ce punem pariu că foarte mulți dintre oamenii ăștia au fost și cei care au trâmbițat că sunt împotriva eutanasierii câinilor vagabonzi? Toți oamenii ăștia ar trebui să aibă pe conștiință ultima victimă a maidanezilor: un biet copil de 4 ani. Cât de crudă poate fi situația asta? Să ai toată viața înainte și să mori sfâșiat de niște sălbăticiuni? Ce i s-a întâmplat copilului a fost total absurd și ar fi putut fi evitat dacă omanii ăștia ar da puțin combustibil creierului. Au sărit ca arși când a fost vorba de eutanasiere și s-au felicitatat când legea a fost respinsă. Și-au continuat viețile mediocre și au uitat cu desăvârșire de subiectul ăsta.
În engleză e o vorbă „Put your money where your mouth is”. Nu le-am mai văzut pe niciuna din gagicile alea de la fostul meu job, care mi-au vârât în nas petiția anti eutanasiere, să mai facă ceva pentru câinii vagabonzi. Au semnat și gata „mission accomplished!”. Ce inimoase sunt ele. Întruchiparea Mariei Tereza, nu alta. Și uite rezultatul. Mii de victime ale câinilor stăpîni.
Da, într-o lume ideală maidanezii ar fi luați de pe stradă, duși în adăposturi, sterilizațim, deparazitati, vaccinati si dati spre adoptie. Dar când numărul lor se ridică la zeci de mii? Cu bugetul României lucrul acesta pur și simplu nu este realizabil. Și chiar dacă ar fi realizabil ar fi absurd. Ce faci cu 65.000 de câini? Câți dintre ei o să fie adoptați? Ce faci cu restul? Ții zeci de mii de câini în cuști ani ani de zile? Și asta e considerată o opțiune miloasă? Ca să nu mai spun de costurile uriașe pentru a-i hrăni și a îngriji. Și dacă trăiesc aceștia n-o să simtă niciodată caldură unui cămin și o să ducă o viață aproape la fel de mizerabilă. Să-mi spună și mie cineva ce e pozitiv un asta?
Și pe ce punem pariu că foarte mulți dintre oamenii ăștia au fost și cei care au trâmbițat că sunt împotriva eutanasierii câinilor vagabonzi? Toți oamenii ăștia ar trebui să aibă pe conștiință ultima victimă a maidanezilor: un biet copil de 4 ani. Cât de crudă poate fi situația asta? Să ai toată viața înainte și să mori sfâșiat de niște sălbăticiuni? Ce i s-a întâmplat copilului a fost total absurd și ar fi putut fi evitat dacă omanii ăștia ar da puțin combustibil creierului. Au sărit ca arși când a fost vorba de eutanasiere și s-au felicitatat când legea a fost respinsă. Și-au continuat viețile mediocre și au uitat cu desăvârșire de subiectul ăsta.
În engleză e o vorbă „Put your money where your mouth is”. Nu le-am mai văzut pe niciuna din gagicile alea de la fostul meu job, care mi-au vârât în nas petiția anti eutanasiere, să mai facă ceva pentru câinii vagabonzi. Au semnat și gata „mission accomplished!”. Ce inimoase sunt ele. Întruchiparea Mariei Tereza, nu alta. Și uite rezultatul. Mii de victime ale câinilor stăpîni.
Da, într-o lume ideală maidanezii ar fi luați de pe stradă, duși în adăposturi, sterilizațim, deparazitati, vaccinati si dati spre adoptie. Dar când numărul lor se ridică la zeci de mii? Cu bugetul României lucrul acesta pur și simplu nu este realizabil. Și chiar dacă ar fi realizabil ar fi absurd. Ce faci cu 65.000 de câini? Câți dintre ei o să fie adoptați? Ce faci cu restul? Ții zeci de mii de câini în cuști ani ani de zile? Și asta e considerată o opțiune miloasă? Ca să nu mai spun de costurile uriașe pentru a-i hrăni și a îngriji. Și dacă trăiesc aceștia n-o să simtă niciodată caldură unui cămin și o să ducă o viață aproape la fel de mizerabilă. Să-mi spună și mie cineva ce e pozitiv un asta?
Jul 13, 2013
Jul 11, 2013
May 27, 2013
Despre pofte și înfrânare
De ceva vreme m-am apucat de citit mai serios și tot de ceva vreme sunt depedentă de filmulețele "Booktuberilor" pe care îi urmăresc pentru recomandări. Datorită lor a dat în mine mania cumpăratului de cărți. Deși am pe Kindle cam orice carte îmi doresc, când dau de raionul cu reduceri la cărti și printre ele găsesc ceva ce aș putea citi, inima îmi bate mai repede.
Așa se face că în ultima lună mi-am luat 7 cărți, pe când înainte îmi luam cel mult 4-5 pe an. În timp ce le aranjam în mini-de-tot bibliteca mea mi-am dat seama că dacă nu fac o schimbare și acestea o să aibă trista soartă de as sta și aduna praful. Doar aveam deja pe raft vreo 10-15 cărți de care nu mă atinsesem. Așa că mi-am propus sa nu-mi iau altele până nu le citesc pe toate de-acolo. Deși trebuie să mărturiesesc că mi-e cumplit de greu să respect pactul. Mai nou mi se pare că peste tot dau peste oferte extrem de tentante. Însă trebuie să-mi amân satisfacția pentru că nu e ok să le tot cumpăr și să le țin pe post de decor. Când o să pot spune că le-am parcurs pe toate o să mă răsplătesc cu unele noi.
M-am hotărât să aplic o variație a sistemului "challange-reward" și la cealată obssesie de-a mea, pe care o am de mult mai mult timp: produse de papetărie (în special jurnale și agende). La job chiar am fost poreclită "Regina Papetăriei" datorită arsenalului pe care l-am adus cu mine. Și acasă, în general, biroul meu geme de caiete, pixuri, carioci si post-ituri, dar adorația mea față de acestea a atins cote alarmante după ce o prietenă mi-a trimis un cadou de ziua mea: un jurnal Paperblanks.
De atunci visez întruna să-mi mai iau câteva din gamă. Când am aflat că se vând și la o librărie din Cluj, am fost în culmea fericirii. Din păcate entuziasmul meu s-a dezumflat ca un balon când am văzut prețurile. Pe de-o parte nu ar fi capătul lumii dacă mi-aș lua unul, dar, când mă gândesc că după ce îl cumpăr o să ajungă în teancul cu agende și jurnale nefolosite pentru că nu-mi fac niciodată timp să scriu în ele, îmi dau seama că e doar un moft și că ar fi un gest total iresponsabil. Așa că mi-am propus încă un țel. O să-mi iau unul numai după ce și ultima pagină din jurnalul pe care l-am primit de la prietena mea e scrisă și le-am găsit o întrebuințare măcar majorității celorlale carnețele.